Calau cu mana dreapta – Part 1

sztukmistrz.jpg 1.

“De ce nu putem rãmîne închisi în noi însine? De ce umblãm dupã expresie si dupã formã, încercînd sã ne golim de continuturi si sã sistematizãm un proces haotic si rebel? N ar fi mai fecundã o abandonare în fluiditatea noastrã interioarã, fãrã gîndul unei obiectivãri, sorbind doar cu o voluptate intimã toate fierberile si agitatiile lãuntrice?
In acest caz am trãi cu o intensitate infinit bogatã întreagã acea crestere interioarã pe care experientele spirituale o dilatã pînã la plenitudine…”.

Vocea se opri brusc. Camera goală se umplu de tensiune şi privirea fetei se aţinti asupra ascultătorului din faţa ei. Îi studie câteva secunde chipul palid, ochii întunecaţi şi cu privirea pierdută, părul neîngrijit care îi atârna pe frunte şi gura crispată. Îşi încruntă fruntea întrebându-se la ce putea fi atat de concentrat, suparata de ignoranta lui fata de ea. Inchise copertile zgomotos si arunca cartea pe semineu, provocand un sunet asurzitor. In timp ce se intindea in balansoar il vazu tresarind si indreptandu`si privirea mirata catre ea. Nu spunea nimic, doar o privea ca un copil speriat ca si cum atunci ar fi vazut`o pentru prima oara. “Mai lipseste sa-si duca un deget la gura si sa-si roada unghiile!” gandi ea disperata. Totul la acest barbat o facea sa-I fie greata, atat de slab si patetic era. Ofta privindu`l si isi arunca capul pe spate intr-un gest de sictir.
– S`a intamplat ceva? reusit el sa ingane, punand paharul de whisky pe masuta.
– Nimic.

Andrei isi freca palmele de marginea de marmura, pierzandu`se iar in gandurile sale si crescand indignarea partenerei sale. Insa el nu`I observa privirea plina de mustrari, ceea ce o facu sa sara de pe scaun , repezindu`se la paharul lui pe care il rasturna dintr`o lovitura. Zgomotul produs de sticla sfarmandu`se in bucatele abia atinse urechile lui Andrei. Se simtea prins intr`o capcana, cu mii de tentacule pe corp tragandu`l in jos, incetosandu`I simturile, oprind timpul in loc si facand sa dispara totul in jur. Nu plutea dar nici nu se simtea cu picioarele pe pamant… cadea in gol, sufocandu`se. “De ce…?”. Intrebarea se auzi intai departat, nedeslusit, intensificandu-se incet incet, devenind clar, mai clar, mai aproape, jenant. Incepuse sa`l deranjeze, urechile ar fi vrut sa se inchida, sa nu mai auda. Devenise obsedant si el ar fi vrut sa inceapa sa tipe: “De ce?De ce?De ce?”. “Ah, lasa-ma… pleaca, te rog, pana nu e prea tarziu. Pleaca. Pleaca. Pleaca. Pleaca.Pleaca..Pleaca….Taci, nu mai spune un cuvant… imi pangaresti auzul… PLEACA!”
-Andrei!
Sunetul strident al vocii ei il aduse la realitate, facandu`l sa constientizeze prezenta ei. Era apasatoare. Privirea ei, vocea, parfumul de lacaramioare, camasuta alba, il apasau pe piept, ii luau respiratia. Era respingatoare, hidoasa… Cum a putut iubi un monstru ca ea? Facu o grimasa de dispret si o impinse cu mana din fata lui.
– Acum imi spui tu ce ai? Intreba, tuguindu`si buzele catre el.
– Eu? Hmz… nu am nimic. Mai degraba, ce nu am , vrei sa spui.
Ramase nemiscat , sprijinindu`se de semineu , acum fixandu`I trupul perfect cu privirea. “Asa o pierdere….”
– Si ce nu ai? Daca ai amabilitatea sa imi raspunzi, bineinteles… ii arunca, fluturandu`si camasuta alba nerabdatoare.
Dar Andrei se departa de ea, cautand din ochi ceva sa il calmeze. Trebuia sa se gandeasca intai, sa analizeze, sa rumege informatia si apoi sa ii vorbeasca. Cu toate ca nu erau decat vorbe ceea ce auzise, acestea se infipsesera adanc in creierul lui ca si cum ar fi vazut cu proprii ochi scena. Credea, desi nu avea nici un temei. In adancul inimii sale, femeia aceasta era in stare de asa ceva… Dar nu putea zice nimic. Ar fi urlat ca un animal daca ar fI avut o dovada. Insa nu ar fi suportat privirea ei plina de dispret, privindu`l de sus, aruncandu`I in fata cuvinte jignitoare facandu`l sa se simta mizerabil pentru ca se indoise de ea si avusese tupeul sa o acuze fara sa`I prezinte o singura dovada. “AH!!!”. Oftatul sau il lasa fara vlaga si capul ii aluneca in maini.
– Ma duc sa ma culc. Noapte buna.
Privirea ei il urmari urcand scarile din ce in ce mai consternata dar nu reusi sa articuleze nici un sunet. Strigatul ii ramase in gat, buzele miscandu`i`se in gol. Asta ii puse capac fetei si simtindu`si sangele fierband, apuca sticla de whisky si o izbi cu putere de perete. Rasufla greu acum si ar fi vrut sa`l vada mort, torturat, chinuit… ca un caine.
– Idiotule!

2.
Andrei putea spune ca dimineatza venise cand era deja prea tarziu. Ochii ii erau injectati, gatul uscat iar creierul obosit de atatea framantari. Ganduri peste ganduri, imagini peste imagini, aminitiri, voci din trecut, rasete. Rememorase toate clipele petrecute impreuna cu ea pe care pana atunci le pretuise, le pastrase ca pe cea mai de prêt comoara si lacrima la fiecare suras revazut stiind cata ipocrizie se ascunde sub el. Atatea priviri dulci si prefacute, atatea sarutari fierbinti nedestinate lui, atatea vorbe de alint dar inveninate. Se simtea coplesit, durerea ii paraliza simturile, aerul era greu, vointa ii slabea. Si atunci musca din perna sa`si innabuse un tipat care ar fi sunat mai degraba ca un raget.
Era amortit cand razele soarelui patrunsera pe fereastra. Nu aparuse langa el, nu avusese curajul. Probabil simtise ca a aflat. Era prea lasa sa dea ochii cu el acum. Probabil ca a si fugit deja, parasindu-l. Intoarse ochii obositi catre locul de langa el si ii veni sa verse. Traise cu diavolul pana acum si nu vazuse decat un inger venit sa-l salveze. Propria prostie il durea, il ridiculiza. Locul parea ca isi rade de el, fancandu`I in ciuda ca e gol, e singur, e parasit, e umilit.”Probabil ca a fugit deja…” Cuvintele ii rasunara in urechi ca un ecou. Atunci sari din pat, izbindu`se de usa in disperarea de a ajunge cat mai repede jos. Nu putea sa o lase sa plece asa. Sa o lase libera dupa tot ce a facut. Nu merita. Trebuia pedepsita. O cauta cu privirea in salon si nu dadu decat de halatul ei, cartea aruncata pe semineu si ramasitele paharului de Jack Daniels`. Apoi un sunet nedeslusit il facu sa tresara. Se repezi in bucatarie ca un animal asupra prazii, trantind usa de perete , speriind`o si facand`o sa tipe. Se uita la el incremeninta cu ceasca de cafea intr`o mana si ziarul intr`alta. Pentru o clipa, nu respirara nici unul.
-Dumnezeule, Andrei, ce faci? Ingaima ea…
O privi incruntat si se gandi. Nu putea sa-I spuna ca s`a temut ca va fugi. Ce explicatie i-ar fi dat? Ii reveni in minte imaginea terifianta construita cu o seara inainte si se dadu un pas inapoi.
-Te simti bine, Andrei? Intinse mana catre el, intr`un gest de a`I verifica temperatura dar el intoarse capul brusc si se dadu inca un pas inapoi.
-Andrei, arati de parca ai fi vazut o stafie. Pentru numele lui Dumnezeu, ai visat urat?
“Am vazut diavolul in persoana. Stafiile ar fi o incantare pentru ochi in momentul de fata. Nu ma atinge… o sa ard in focurile iadului. Lasa-ma”. Andrei isi inghiti toate cuvintele si nu facu decat sa schiteze un gest catre cafeaua de pe masa. Ii era totusi frica sa faca un pas si sa treaca pe langa ea. Vedea in ochii ei dorinta de a`l calca in picioare, emanand o forta incredibila in ciuda aparentei sale fragile. Se intinse si-I oferi ceasca de cafea, in timp ce il privea din ce in ce mai mirata. Andrei o infasca speriat si iesi din bucatarie, impiedicandu-se de prag si simtind casa invartindu-se cu el. Trebuia sa ajunga la fotoliu, sa se sprijine, sa se aseze, sa nu o lase sa vada cat era de slabit. Ar fi putut profita de el… de slabicunea lui si l-ar fi sfarmat. Camera se distorsiona in fata ochilor lui, resimtind senzatia din ziua precedenta. Il dureau timpanele, desi nu era nici un zgomot. Tacerea parca il taia in timp ce vederea se incetosa si intr-un final pieri. Simti ca prin vis cum se apleca si varsa. Se tinea de stomac cu o mana si de manerul fotoliului cu cealalta. Ii veni sa planga… ce facea? Intrebarea ramase suspendata in aer, in timp ce isi pierdu constiinta total.

Ii era frig. Cu toate acestea, isi simtea buzele, fruntea si gatul arzand. Tanjea dupa ceva sa`si umezeasca gura fierbinte si gatlejul uscat. Pleoapele I se deschisera dureros , dezvaluind o priveliste necunoscuta lui. Nu cunostea patul, fereastra, mirosul din camera. Nu erau ale lui, desi stia ca accea ar fi trebuit sa fie casa in care locuisera atatia ani. Si ii erau atat de straine… Frisoane il treceau neincetat, chinuindu-l, in timp ce fu invaluit de un sentiment de disperare rotindu-si ochii prin camera. Se simti detasat de propriul trup si inaintand de`a lungul usilor, holului. Mai repede, mai repede… camerele se dezvaluiau la trecerea lui, o singura usa ramanand inchisa. Era obsedat de ce ar fi fost dincolo de usa, privea tinta, inaintand repede, mai repede, mai repede. Puse mana pe clanta si o impinse, o lumina puternica izbindu-l. O vazu.. Il vazu si pe el … se repezi la ea. Urla…

Fu trezit de propriul tipat, care sunase mai degraba ca un horcait ingrozitor. Respira greu, dar nu`si mai simtea gatul uscat si nici sleit de puteri. Recunoscu patul si camera , mirosul de lacramioare, asternuturile. Cat era ora? Ce se intamplase? Visul il speriase, probabil ca isi facuse prea multe ganduri. Si ce daca ar fi fost asa?Ar fi putut scapa usor de ea si nu si-ar mai face viata un iad, se gandea, luandu-si capul in maini. Incepu sa planga intai de durerea lui apoi scarbit de slabiciunea ce-l cuprinse. Ce-l apucase sa vomite acolo si apoi sa lesine? Ar fi putut sa-I faca orice!”Ce ar fi putut sa-ti faca?Iti pierzi mintile, e doar o… femeie…”.
Privi la intunericul de afara ingandurat. Dormise toata ziua, se amortise, se complacuse in situatia asta. Nu putea s`o lase sa`l manevreze. Dar nici nu credea ca ar fi suportat sa o infrunte. Impulsul de a fugi de ea, a scapa de imaginea ei devenea tot mai proeminent, dar se temea ca umbra ei il va bantui toata viata. Se temea ca va trai intorcand capul la fiecare colt sa se asigure ca nu este urmarit. Se temea sa nu vada in toate din jurul lui acelasi chip monstruos, acelasi zambet malitios, aceeasi privire diabolica. Se temea ca nu va scapa de ea… fugind. Trebuia sa faca ceva, dar inca nu stia ce. Trebuia sa se gandeasca…
Cand isi intinse mainile spre ceas, usa se deschise si o vazu in prag. Era imbracata intr`o rochie de seara rosie, provocatoare, cu parul prins pentru a`i dezveli goliciunea umerilor si cu o privire patrunzatoare il fixa pentru o secunda, fara sa zica nimic. Andrei simtea sangele fugindu`I din vene si corpul racindu`i`se. Isi dadu seama ca incepe sa tremure in fata ei precum un copil in fata parintelui asupritor. Vazandul ca nu se misca din pat, se dezlipi de tocul usii , indreptandu`se spre dulap.
– Ar trebui s incepi sa te pregatesti, ii spuse pe o voce moale in timp ce cauta prin costumele agatate de umerase.
Andrei o privi nedumerit, si neputandu`se concentra decat la prezenta ei infricasatoare, baigui:
– Pe..pe..pen..tru ce?
– Cum adica pentru ce? Intreba ea cu o voce tremuranda, intorcandu`se zapacita la el.
Cea mai sincera mirare I se citea in priviri, in timp ce ii aduse pe pat un costum negru. Dar privirea lui tampa nu ii oferea nici un raspuns, asa ca racni la el:
– E aniversarea prietenului tau! Ce se intampla cu tine?
– Ah, Daniel.., reusi sa ingaime. Da, sigur, imediat ma imbrac.
Ridicandu`se din pat, ezita cateva momente inainte sa se dezbrace. Se intoarse cu spatele la ea pentru cateva secunde, insa se razgandi imediat si ii zise tremurand:
– Esti amabila.. sa iesi?
Niciodata nu o vazuse atat de consternata. Chipul ei se crispa intr`o maniera deloc delicata apoi se indrepta usor catre usa.
Cand cobori o gasi in hol, asteptandu`l. Drumul in masina alaturi de ea I se paru sufocant. Isi trase nodul de la cravata pana il desfacuse, simtea sacoul ingrozitor de greu si orice miscare a ei il facea sa tresara si sa o priveasca speriat. Soseaua ii fugea de sub ochi in timp ce isi stergea picurii de sudoare aparuti pe frunte. Dungile intrerupte ii furau privirea cand auzi vocea ei sictirita:
– Poti sa mergi mai repede? In ritmul asta o sa ajungem dimineatza. Esti bolnav? Arati groaznic. Ai tenul palid, tremuri ca varga si tresari la orice miscare. Lasa`ma sa vad daca ai temperatura.
Vazandu`I mana apropiindu`se de el, Andrei se pierdu complet iar atingerea acesteia simtea ca`l arde. Strabatut de un frison puternic, nici nu stiu cand isi inclesta mainile in jurul bratului ei si scapa volanul. O vazu privind ingrozita in fata si tipand la el… instinctiv apasa frana. Scena dura doar cateva secunde, dar Andrei se simtea parca ar fi alergat kilometri intregi. Sleit de puteri, tremurand astepta in linstea din masina… astepta ceva… si veni.
– Da`te jos. Acum! Ii striga ea. Conduc eu, zbori de aici!
Deschise portiera si ajungand in dreptul lui, il trase de brat afara si se instala la volan. Apoi se lasa tacere. Andrei privea pe fereastra fara sa vada nimic , incercand sa`si innabuse un tipat. Observa ca nu mai era lucid. Din ce in ce mai des mintea lui era pierduta si actiona ca un nebun. Scutura din cap si incerca sa o priveasca. Dar nu`si putea indrepta privirile catre ea, asa ca ramase pironit de geam pana intrara in parcarea din fata casei.
Felinare erau instalate de`a lungul gradinii, ghidandu`I pe cei care nu cunosteau drumul catre intrare. Muzica razbatea pana la masina, impletindu`se cu vocile si rasetele invitatilor. Aerul rece de seara il mai inviora pe Andrei si I se paru ca incepe sa prinda puteri macar cat sa ajunga pana in casa. Daniel se arata foarte ingrijorat de starea lui, dojenindu-l ca nu are indeajuns grija de el si apoi se intoarse catre fata zambitoare a fetei, pupand-o cu tarie pe ambii obraji. Scena ii sburli parul pe maini lui Andrei, oprindu`se totusi la timp de a sari intre cei doi. “Nu fi paranoic… stii ca Daniel se impaca foarte bine cu ea… “. Si daca totusi Daniel era unul dintre ei? Gandul acesta il impietri si incerca sa descopera in orice miscare un indiciu, ceva care sa ii incrimineze. Dar totusi, era prietenul lui cel mai bun, nu putea face asta. Ea era insa in stare de orice. L-ar fi putut seduce, si el nu ar fi rezistat. Nu se poate, Daniel e indragostit de Camelia. Sunt impreuna de ani de zile. Si daca era adevarat si doar stiau se sa ascunda foarte bine? Toate aceste idei ii treceau prin cap ca fulgerul, apoi se intorceau cu o forta din ce in ce mai puternica, provocandu`I dureri. Nici nu realiza cand disparuse de langa el si ramasese singur. Isi lua un pahar de cognac in timp ce o cauta din priviri. Era intr`un grup, radea si ii veselea pe toti. Raspandea in jur lumina, ai fi zis ca e cea mai inocenta persoana. Ai fi putut s`o compari cu un inger cum statea acum acolo, povestind si zambindu`le tuturor. “Cati au cazut in plasa ei? Cati oare a amagit cu ipocrizia ei? Cati au murit din cauza infidelitatii ei? Cati si`au pierdut mintile cand au descoperit adevarata ei fata? Cati au vazut in privirea ei toata rautatea din lume adunata?”. O privea fix , sorbind din bautura in timp ce isi punea aceste intrebari. Brusc, ea isi intoarse ochii catre ele si si`I fixa intr`ai lui, facandu`l sa inteleaga ca ea stia tot ce gandeste. Pentru o clipa avu impresia ca intrebarile I se citesc in ochi si ea le vede mai clar decat oricine. “Imposibil. E dor imaginatia mea.” Ii zambi cat de galant putu apoi ii intoarse spatele, incruntandu`se. Insa nu putea sta mult departe de ea asa ca isi cauta un pretext sa se aproprie de grup, sa o supravegheze, sa ii studieze orice miscare, sa desprinda ceva din ele… atunci auzi vocea lui Daniel:
– Andrei, frate, ce e cu tine de stai singur aici? Cu o sotie atat de minunata, in locul tau nu as sta atat de calm deoparte , lasand`o in compania altora.
Zambetul nevinovat si gestul lui Daniel ii aratau imposibilitatea existentei unei aventuri intre cei doi. Nu acest Daniel si`ar insela prietena. Nu cu acest zambet asa cuminte si dulce.

Advertisements

Ea, Invitata si Ei… Eu

ea.jpg

Încã rãsunându-i în urechi, Simfonia a 9a nu făcea decât să o exalte pe culmile fericirii, să o cufunde liniştită în cele mai adânci şi păcătoase gânduri, să-şi creeze propria lume, să reinveinteze filozofia şi legile vietii, să dispere şi să simtă cel mai sublim sentiment în acelaşi timp. Aluneca în extaz în fotoliul sufrageriei, făcându-i semn Invitatei să închidă uşa si astfel să rupă legăturile dintre ele şi Ei. Cu ochii închişi , Invitatei i se păru ca o arătare a cărei suflet se desprinde încet de trup şi se imprăştie în cameră, în fiecare obiect, umplând aerul, luându-l în proprietatea sa ca un stăpân. Parea că nu mai respiră şi, mică, cufundată în fotoliul ca un giulgiu pentru ea, dădea impresia unei contopiri ireale. Desprinzându-se din încremenirea sa, Invitata îşi strânse braţele în încercarea de a alunga fiorul care, pentru o clipă, îi fremătă în tot corpul. Deşi ea fusese cea chemată aici, fără a i se oferi o explicaţie, nu îndrăzni să o deranjeze pe cea din faţa ei, rămânând cufundată şi dezorientată în fotoliul alăturat. Astfel, tăcerea se prelungea, făcând atmosfera din ce în ce mai apăsătoare şi creeind o linişte surda… o linişte ce durea. Cu toate acestea, Invitata continuă să admire spectacolul mut al comuniunii dintre făptura din faţa ei şi mediul înconjurător, iar când totul părea a fi imortalizat ca într-un tablou, vocea Ei străpunse tăcerea ca un pumnal în timpanele firave ale Invitatei. Cuvintele îi păreau îngheţate dar totodata vibrante ca şi cum ar fi vorbit în cor alături tot ce se afla in jur.

– Ştii ce vrei cu adevarat? Ştii ce iţi doreşti în realitate? Ştii ce înseamna să fii uman şi totuşi să nu fii om? Crezi că poţi suporta suferinţa altora? Crezi că poţi duce cu tine, o viaţă întreagă, batjocurile şi jignirile celor pe care vrei să-i ajuţi? Crezi că poţi zâmbi de fiecare dată cand cineva te loveşte cu cuvinte grele? Crezi că poţi plânge cu cel suferind? Crezi că poţi râde cu cel fericit… şi totuşi să nu simţi nimic? Crezi că poţi trăi pentru alţii şi totodata să ai propria viaţă? Ai prefera să fii cel care primeşte ajutor sau cel care îl oferă? Ai prefera să fii calul de bătaie al tuturor şi să-i înfrunţi cu zâmbetul pe buze sau să dezlegi furia ta asupra celor care zâmbesc? Ai prefera să-ţi consumi energia pentru alţii sau să o primeşti? Crezi că ştii când să păstrezi un secret sau când să îl divulgi? Crezi că ştii când să-ţi încalci jurămintele sau când să taci spre binele cuiva? Crezi că ştii? Crezi că poţi suporta insuportabilul? Crezi că poţi fi… Eu?

Căci da, aşa sunt eu. Sunt omul tuturor şi totuşi sunt a nimănui. Sunt prietenul tuturor şi totuşi nu am nici un prieten. Sunt zâmbetul celor suferinzi şi lacrimile celor secătuiţi. Sunt oriunde şi oricând şi totuşi sunt acasă. Sunt pe placul tuturor şi totuşi am o personalitate individuală. Gândesc pentru toţi şi totuşi nu gândesc pentru mine. Simt pentru toţi dar nu am sentimente faţă de nimeni. Îi fac să zâmbească, îi fac să plângă. Le arăt drumul, le îndrum paşii. Nu sunt Dumnezeu dar nu sunt nici om. Sunt Eu. Sunt Eu şi totuşi sunt nimeni. Sunt fiecare particulă şi clipă a vieţii şi totuşi am un trup. Exist pentru alţii şi totuşi trăiesc pentru mine. Sunt ca Ei şi totuşi nu mă asemăn nimănui. Sunt devotată lor şi totuşi sunt independentă.

Nu e suficient să vrei să-i faci să zâmbească. Zâmbetul lor este fericirea mea. Îi detest pe cei care mă acuză de prostie(infantilism) şi egoism. Îi detest pe cei care vorbesc fără să aibă idee despre ce. Şi totuşi, vreau să-i văd zâmbind. E nevoie de mai mult decât un simplu “Vreau!”. E nevoie de rezultatul unei meditaţii intense prin care totul să decidă că acesta este motivul pentru care faci umbră pământului, că acesta este motivul pentru care ai văzut lumina zilei, respiri şi pentru asta te-ai născut. Convingerea înseamnă totul şi convingerea desăvârşita e imposibil de atins…

Fiecare vorbă parcă mişca în creierul Invitatei mici mecanisme care, până în acel moment, erau inerte. Avea în faţa omenirea întreaga într-un singur om, sentimentele celor care au fost şi celor care vor urma, într-o singură fiinţă, trăirile adunate şi concentrate într-un singur suflet…

– Te-am pierdut în ideile mele? îi auzi vocea zâmbitoare.

O dată cu acest zâmbet, orice urmă a atmosferei moarte se risipi, lăsând loc razelui soarelui care mângâia acum bietele particule proaspăt eliberate de tirania Ei. Deşi vorbise numai un minut, Invitata resimţi ameţeala ca după o noapte dormită în urma unei doze de haşiş. Cu toate că cea din faţa ei era acum un copil “ordinar”, pielea albă a acesteia încă păstra urmele transformării anterioare. Nu pricepea atât înţelesul cuvintelor, cât înţelesul sunetului vocii Ei, care-i străpunse fiecare por şi nerv.

Ea se ridică brusc, întinse mâna către paharul de cognac de pe măsuţă şi după câteva clipe cât îl privi gânditoare, îl sorbi dintr-o înghiţitură. Vădit mulţumită de gustul acestuia, exclamă cu o propoziţie care avea menirea evidentă de a pune capăt acestei “discuţii”:

– Nu eşti pregătită pentru asta. Du-te şi trăieşte-ţi viaţa. Iubeşte şi fii iubită. Fii oarbă la suferinţe şi deschide ochii la ceea ce te face fericită. Ieşi Acolo şi bucură-te de ceea ce îţi oferă lumea. E spre binele Tău. Tu cauţi să fii martir din propria vanitate şi pur egoism. Nu faci experimente pe propriul trup şi suflet. Eu nu sunt martir. Eu îmi trăiesc viaţa pe acest pământ, aşa cum te îndemn şi pe tine să o faci.

În timpul petrecut alături de Ea, Invitata văzu un om al materiei din jur, un increat, acel ou dogmatic al lui Barbu; un copil ce ţinea soarele în mână şi rupea din el ca Iisus din pâine, oferindu-l celor din jur; un bătrân conştient că viaţa sa şi-a atins limita şi a cărui experienţă de viaţă se poate citi pe chip. Întregul ciclu uman perindându-i-se prin faţa ochilor, încercând să o facă să înţeleagă… Să înţeleagă, Ce?

Se ridică fără nici un cuvânt şi paşii o purtară inconştient către uşa. În momentul acela, Ea era un monstru.

Ea zâmbi în urma Invitatei şi sub oftatul adânc îşi zise încă o dată: “Nimeni nu e ca mine… Nimeni”