One shot – Increderea

sadness2.jpg

“Mi-as inscena moartea. Nu am nici un motiv real sa imi doresc sa mor. Am o viata fericita, plina de bucurii, pe care le gust din plin alaturi de prietenii mei. Sunt sanatoasa tun din punct de vedere fizic si in ce priveste viata personala, nimeni nu se poate lauda cu o relatie mai stabila si infloritoare ca a mea. In plan profesional ma indrept spre satisfacerea scopurilor personale, urcand treptele ierarhiei cu o repeziciune uimitoare.
Si totusi nu pot spune nu unei curiozitati care ma roade de mica copila. Mi-as inscena moartea si apoi m-as deghiza, m-as infiltra in sanul familiei si prietenilor si as asista la propria inmormantare. Ma arde dorinta de a vedea cine plange si cine nu, cine sufera dupa mine, cine ma doreste inapoi, ce cuvinte vor spune despre ce am fost, cum voi ramane in memoria lor, cum vor trai fara mine, cum vor completa golul lasat in urma mea. Cat ma vor deplange, cat vor analiza poza mea, cand si cum vor sesiza importanta mea in viata lor, cand imi vor simti lipsa si ce vor face atunci.
Genul acesta de dorinte sunt in adancul sufletului meu, in aparenta linistit si netulburat. Nu numai mortea e in visele mele. De multe ori ma imaginez alaturi de prietenul prietenului meu. Se numeste “a insela”. Chiar si cu gandul. Dar, desi imi iubesc partenerul, fantezia mea bolnava nu se poate abtine de la a crea scenarii cat mai perverso-romantice cu cele mai neasteptate personaje.
Uneori mi-e sila de mine. Dar sunt intrigata de ceea ce imi poate mintea. Si sufletul. Am incercat sa aflu ce imi generaza aceste idei, dar raspunsul e ca usile din vise: par aproape, dar cu cat alergi spre ele cu atat mai tare se indeparteaza de tine. Sunt in acelasi timp intr-o stare de admiratie catre imaginatia mea si intr-o stare de dezgust fata de impuritatea si vinovatia ce zac in mine. Un chip palid, cu un zambet linistit si modest, ascund cea mai dezgustatoare minte.
– Ce iti doresti cel mai mult?
Am tacut un minut, desi stiam raspunsul. Nu as putea spune daca este adevarul in forma lui pura sau doar un raspuns automat in forma unei protectii in fata lumii curioase.
– As vrea ca lumea sa aiba incredere in mine.
– Tu ai incredere in altii?
– Ocazional. Aproape niciodata.
– De ce te astepti ca altii sa aiba incredere in tine?
– Nu stiu. E raspunsul la ce mi-as dori cel mai mult.
– Faptul ca nu acorzi incredere altora, nu atrage dupa sine faptul ca ceilalti sa nu aiba incredere in tine?
– Poate. Nu consider increderea ca pe un lucru care il dai la schimb.
– Si totusi, cum poate o persoana sa aiba incredere in cineva care e sceptic in privinta lor?
– Oamenii sunt naivi. Si egoisti. Nu le pasa daca tu vrei sa le spui un secret sau sa le povestesti viata ta. Ei vor sa fie ascultati si sprijiniti. Ei vor ca cineva sa le pastreze secretele si sa ii ajute daca in toiul noptii doresc asta. Nu e cazul unei reciprocitati.
– De ce iti doresti ca oamenii sa aiba incredere in tine?
Tacere. Alta usa. Cand voi atinge varsta de 80 de ani, varsta intelepciunii in viziunea mea, voi fi o batrana pierduta intr-o casa obscura, plina de usi ce se indeparteaza de mine. Zi de zi, o alta usa se adauga conacului meu, sicriului batranetii mele.
– Ma face sa ma simt comfortabil.
– E o necesitate? Sau o dorinta egoista?
– Imi place sa ascult oamenii. Sa stiu ce e in sufletul lor, sa stiu ca atunci cand vor sa planga, pe mine ma vor suna. Imi place sa urmaresc evolutia lor, sa le vad zambetul recunoscator pe fata, sa ii stiu usurati si fericiti. Imi place sa aud spunand: “In tine am incredere.”
Acum astept sa continue el. Ca intotdeauna, sa imi mai puna o intrebare pe care sa o atac, sa imi mai sugereze o concluzie pe care sa o contest. Dar de data asta, Florin tace. Mai e oare ceva de spus?
– Ma hranesc cu fericirea lor.
– Nu e asta o dorinta egoista?
– Nu poate fi oare o dorinta egoista considerata, in acest caz, un lucru bun? Imi folosesc egoismul in scopuri bune. Ii ajut pe altii.
– Te ajuti pe tine. Cand increderea altora dispare, esti practic inexistenta. Traiesti prin increderea lor. Traiesti viata lor.
– Poate. Dar asta nu conteaza atata vreme cat ii ajut pe ei.
– E etic?
Ah, incep sa disper. Imi duc mana la frunte si sterg picaturi de transpiratie. Respir adanc, inainte sa rabufnesc in apararea unei idei, unei iluzii care, in definitiv, este irelevanta, inutila.
– Vorbesti de incredere. Ce e increderea pentru tine, dincolo de secretele celorlalti?
Nu am un raspuns la asta. O alta usa se inchide cu un zgomot asurzitor. Of, as vrea sa mor tanara.
*
Cand am iesit din cabinetul lui Florin, nu m-am mai simtit usurata ca altadata. Vizita saptamanala la psiholog ma ajuta sa descarc energia periculoasa produsa de fanteziile bolnavicioase ce puteau sa-mi intunece judecata. Sau cel putin asa credeam eu. Credeam ca intr-o zi nu o sa mai deosebesc realitatea de fantezie si voi sari in fata iubitului meu, pe prietenul lui cel mai bun. Sau voi tipa fraze incoerente, ca niste chinezi in mijlocul unei targuiri. Sau alte tampenii…
Alex ma astepta acasa, pregatind masa. Din usa am putut simti mirosul de budinca proaspat turnata si carnea de vita inca sfaraind pe gratar. Paharele de vin asteptau sa fie clatite, alaturi de tacamurile inca stranse. Am lasat geanta jos si am inceput sa intind servetele. Sentimentul de siguranta pe care mi-l confera viata alaturi de Alex este al doilea lucru cu care ma hranesc, desi il simt incomplet. Este exact cum spune Florin.
Siguranta izvoraste din incredere oare? Daca la baza sigurantei sta insasi increderea pe care o cer de la cei din jur, nu pot decat sa zic ca sunt un vampir al acestui sentiment. E momentul in care fantezia mea isi pune motorul in functiune. Daca Alex ar pleca, daca Alex m-ar parasi, daca Alex nu ar mai avea incredere in mine, as muri. Durerea si oroarea pe care le-as simti m-ar distruge irecuperabil. Nu e bine sa te sprijini pe un singur lucru in viata. E modalitatea perfecta de a fi vulnerabil.
Il privesc mancand langa mine, zambind.
– Cum a fost azi? ma intreaba strangandu-mi mana usor.
Are o strangere puternica. Ochii si buzele nu ii tremura a vinovatie. Atunci de ce nu e complet? Ce lipseste?
*
Saptamana urmatoare ma trezesc cu un gol in stomac mai adanc ca oricand. Nu sunt decat trei luni de cand m-am mutat in apartamentul lui Alex si ceea ce ieri parea a fi 2% incomplet, azi se infatiseaza intr-un procent alarmant de ridicat.
– Ma simteam mai in siguranta cand eram la 326 de km departare. Nu inteleg. Parca sunt pusa sub urmarire.
– Ce simti ca este incomplet?
– Nu stiu. Incerc sa imi dau seama inainte sa mai vad o alta usa inchisa. Imi simt fiecare miscare urmarita, fiecare gest suspicios. Imi tremura mainile. E ca in filmele dementiale, cand eroina simte intotdeauna o prezenta langa ea, dar cand intoarce capul, in spate nu e nimeni.
Alta pauza. Urasc cand ma lasa in pauza, caci imi pot auzi gandurile mai bine ca oricand.
– Nu ma simt in largul meu. Cand ating ceva, cand folosesc ceva, desi Alex imi spune ca tot ce e al lui, e si al meu, ma simt ca o intrusa. Ca si cum cineva ar dezaproba faptul ca ma ating de lucruri ce nu sunt ale mele.
– Ce zici de mama lui Alex?
Ma gandisem de nenumarate ori la asta. Stiam ca soacrele si norele nu sunt tocmai prietene bune, dar situatia mie mi se infatisa altfel. Viitoarea mea soacra parea cea mai buna companie din lume. Vorbeam cu ea mereu, ma baga in toate treburile casei, exact cum facea si mama.
– Am incercat sa imi dau seama daca din cauza ei ma simt incomfortabil. Insa, oricat as incerca, nici pe departe nu realizez asta. Ceva spune: “Nu, nu e asta.”

Inainte sa ma intorc acasa, m-am oprit in Carrefour, in centru. Stiam ca lui Alex ii plac ciupercile asa ca aveam in plan sa iau cateva cutii numai bune de preparat. Cand am ajuns acasa, era pustie. Intunericul din hol mi-a dat fiori pe sira spinarii. Am aprins lumina si inainte sa imi atarn haina in cui, am simtit-o pe Mitzi trecand prin fata mea. Pisica lui Alex e atat de fricoasa, incat rareori o poti vedea. In adaos la culoarea ei neagra, ceea ce o face usor de neobservat, are cateva locuri in care sta bine pitita, incat nu o vezi cu zilele.
Astazi insa se plimba nestingherita. E prima oara cand sunt complet singura acasa, cu exceptia pisicii. Ma gandesc ca as face bine sa ma grabesc, poate voi fi gata pana vine Alex. Dar, desi in totalitate singura, in timp ce caut si pregatesc, simt aceeasi prezenta cu ochii pe mine, dezaprobandu-ma: “Nu ar trebui sa atingi aia, nu iti apartine.”
– Ah, sunt paranoica. Sunt singura in casa, cine naiba poate sa ma urmareasca?
Incercand sa ma autolinistesc , iau tigaia si ma intorc catre masa. In fata mea, pe scaun, doi ochi galbeni ma privesc fix, fara a clipi o singura data. Speriata de ghemotocul negru nemiscat, scap tigaia jos, scotand un tipat scurt. Sa fie oare fantezia mea?
– Zat, m-ai speriat. Pisica proasta.
Desi mi-am repetat toata noaptea ca doar imaginatia mea bolnava ar putea sa-si inchipuie ca o pisica m-ar spiona, privirea acelor ochi galbeni m-a bantuit pana la urmatoarea intalnire cu Florin.
In saptamanile urmatoare, Mitzi era tot mai mult la vedere. Incetase sa se mai ascunda, probabil pentru ca se invatase cu prezenta mea, si o vedeam noaptea cum doarme pe pieptul viitoarei mele soacre, tinand-o cu labuta de mana. Ziua, cand lasam geamul deschis, era intotdeauna pe pervaz, in bataia vantului, privind afara chiar ore intregi. La ora cinei, mieuna prelung pana primea ceva de mancare sau ii deschidea cineva usa de la sifonier. De cate ori ma uitam la ea, ochii aceia galbeni conturati intr-un smoc negru de blana lucioasa pareau ca-mi afiseaza o privire de Big Brother: “Sunt cu ochii pe tine”. In zilele cand eram singura acasa si ma duceam in camera mamei lui Alex, era mereu acolo, suita pe noptiera, privindu-ma.
– Nu sunt un hot, i-am spus maniata. Privirea ei spunea totul: “Nu ai voie sa atingi aia.”
Intr-o seara i-am spus lui Alex:
– Iti urasc pisica.
Cum era de asteptat, rasul lui porni din tot sufletul, privindu-ma amuzat.
– Vorbesc serios. Si ea ma uraste pe mine. Uite ce privire are.
– Ce privire are?
– Ma sperie.
Alex nu a incetat sa rada o buna bucata de vreme. Cu toate acestea, ma simteam ca in filmul “I know what you did last summer.” Fiecare gand vinovat care imi trecea prin minte, il simteam filtrat prin ochii pisicii. Oare stia pisica ca nu sunt atat de nevinovata pe cat par si isi proteja stapanul?
In timp, am incetat sa-I mai dau drumul in camera. Am observat ca nu se suie in pat cu mine si nici nu mananca cand ii dau eu. Dar e intotdeauna langa mine, observandu-ma. Sentimentul infiorator ca o prezenta necunoscuta ma urmarea s-a transformat in sentimnentul groaznic ca o pisica ma observa neincetat cu ochii ei diabolici.
– Alex, iti urasc pisica, ii repet intr-o seara, prinvind-o in ochi. Statea tolanita in mijlocul camerei, cu capul ridicat si ma privea cu ochii ei galbeni si larg deschisi.
– Doamne, ai innebunit. Uite ce fraiera e! Daca ma reped putin la ea, fuge ca proasta.
– Uite la ea ce privire diabolica are. Nici nu as putea sa-ti descriu in cuvinte ce-mi sugereaza privirea ei.
Alex rase iar cu toata pofta, si intr-un final izbucni.
– Are o privire de proasta, dar nu-ti dai tu seama!

Am incercat sa ii interpretez privirea ca una speriata, confuza. Insa conceptul de proasta, aparent, era diferit de cel al lui Alex.
– Ma bantuie privirea ei.
– Crezi ca vrea sa iti spuna ceva?
– Ah, ma tem ca ajung in momentul in care nu mai pot deosebi realitatea de fantezie.
– Ce simti in preajma ei?
Ma gandesc la fiorii de pe sina spinarii. Sa fie ca intr-un film de groaza?
– Disconfort.
Atunci am realizat. Motivul ochilor atintiti asupra mea, prezenta continua, dezaprobarea pe care o simteam… pisica aceea nu avea incredere in mine. Era parca tatal care ii lipsea lui Alex, judecatorul suprem care hotaraste daca fata aleasa de fiu e buna de nora sau nu. Aparatorul casei in lipsa stapanilor,dominat de teama ca cineva ar putea sa-I tulbure linistea regeasca. Ii era mai mult frica de mine decat imi era mie de ea.
Am plecat de la Florin confuza. Increderea oamenilor e usor de castigat, fara a oferi ceva in schimb. Cum insa as fi putut castiga increderea unei pisici, cel mai fin detector al sentimentelor ascunse din sufletul nostru, sentimente pe care nici noi insine adesea nu le cunoastem?
Asteptam usa sa se inchida. De data aceasta insa… nu s-a intamplat nimic.”

Advertisements

One shot – Replica of me

2030842440090715694ijpmdt_fs.jpg
“I’m home again, I won the war, and now I am behind your door…” Castile tremura la fiecare tonalitate mai ridicata, strabatand pana in aerul racoros. Trecatori, alergand prin ploaie, imi arunca priviri piezise de sub umbrela, priviri in care pot citi mirarea si consternarea lor. Se intreaba ce caut aici, acum. Se intreaba de ce stau sub ploaia torentiala inconjurat doar de sunetul picaturilor ce cad si a notelor care se aud din cand in cand din casti. Sunt iritati de calmul meu,stand cu mainile ingramadite in buzunar, ca un om ce se relaxeaza la soare.
Eu atunci imi fixez privirea in ochii lor si ma intreb: “Pe cine vedeti? Ma vedeti pe mine, cel care ma vad si eu? Sau vedeti o alta figura, un alt corp?” Dar nu primesc un raspuns. Intrebari se invart in capul meu in timp ce ridic mp3 playeru si pun melodia pe repeat, iar si iar si iar…
“Nothing’s what it seems to be…I’m a replica, I’m a replica”. Cum as putea sa exprim in cuvinte ceea ce simt fara sa alterez esenta mesajului, a sentimentului? Nu am gasit inca mijlocul de a o face… de aceea ma cufund in versuri incercand sa inteleg. Sa inteleg ce se intampla.
Insa nu reusesc.
Pentru a nu stiu cata oara, finalul melodiei este urmat de aceeasi tacere apasatoare. Imi scot castile din urechi si, simtindu-mi capul, corpul, pleoapele mai grele ca niciodata, ma ridic si ma indrept spre casa.
“Ah, casa?”.
Brusc, amintirea acelei usi, acelei camere, se estompeaza si ma simt pierdut in mijlocul parcului. Ce e acasa in fond? Un loc sau un sentiment? Banca din parc nu era oare acasa? Ma simteam linistit si cu sufletul usor. Nu era nevoie sa lupt. “Viata e o lupta, deci te lupta”. Cine a spus oare asta? Imi amintesc ca era scris pe peretele liceului, o citeam in fiecare pauza in timp ce asteptam sa inceapa ora de engleza.
Am zarit-o pe Adela. E in fata mea, rade si-mi face cu mana. Am uitat sa ii aduc cartea . Probabil iar ma va impinge razand si facandu-mi alt semn de aducere aminte. Imi face cu mana sa ma indrept catre cabinet imediat ce a sunat clopotelul. Iar intru primul, ca de fiecare data. Ma intreb de ce ma lasa pe mine mereu sa deschid usa.

Ah, clanta. Cand s`a stricat clanta? Usa scartaie greoi si se tranteste de perete cu un zgomot asurzitor. Observ ca am uitat sa sting lumina in hol. Am uitat sa duc gunoiul si in apartament s-a raspandit un miros de ceapa stricata.
– Cand va veni Adela sa stearga geamurile?
– Adela? De ce sa vina Adela?
– Cum de ce?
– Cine e?
Sunt sigur ca am auzit o voce. Colegul meu de camera? Dar nu o cunoaste pe Adela. Si sunt singur. Canapeaua e inca nearanjata de aseara.
– Da, Adela. Acum imi aduc aminte de ea, murmur ca un raspuns resemnat, indreptandu-ma spre canapea, si asezandu-ma, trag patura peste mine si instalez mp3playeru.
Imaginea Adelei se contureaza usor in minte. Fusese colega mea de banca. Ii dadeam intotdeauna temele la romana. Era vesela tot timpul si-mi aducea mereu dulciuri. Blonda cu ochi albastri, slabuta dar puternica, era mereu acolo pentru mine. Imi placeau buclele ei moi si deseori ma lasa sa ma joc in parul ei.
– Adela avea bucle?
– Eh?
Tresar auzind aceeasi voce si scap castile din urechi. Oare avea Adela bucle? Si era blonda?
Nu , are dreptate, nu avea bucle. Adela era bruneta si avea parul scurt. Nu era colega mea de banca, e fosta mea prietena. Imi stergea geamurile mereu si nu lasa lumina aprinsa in hol. Avea ochii verzi ca smaraldul si patrunzatori. Nu am putut sa o mint niciodata.
Am iubit-o pe Adela. Si Adela m-a iubit.
M-a iubit…“Long ago..” rasuna in urechile mele iarasi, cu o voce tanguietoare.
Mint. Adela inca ma iubeste, asa imi spusese cand plecase. Ca ma iubeste, dar…
Intotdeauna e un dar. De ce trebuie sa fie intotdeauna un dar la sfarsit? Cu scrisoarea in mana, iti tresare inima la fiecare rand, la fiecare cuvant dulce pe care il citesti, intrebandu-te cand va aparea acel “dar” si mai ales de ce va aparea…
“Replica of myself, replica of me…” As vrea sa pot dormi. Sa inchid ochii si sa ma cufund in somn , in vis si sa uit, in speranta ca atunci cand ma voi trezi, poate o sa ma simt mai bine … Dar nu pot, mai bine citesc. Intind mana pe noptiera si iau prima carte. Franz Kafka. Cine citeste Kafka? Patruns de un sentiment pe care nu il pot defini, ridic ochii si ma uit in jur. Cine a ales culoarea asta la patura? Cine a stins lumina in hol?
Cine a cumparat peste? Cine a uitat galeata plina? Cine a lasat macarea pe masa? Cine a luat draperia verde?
Pasii ma poarta prin garsoniera ingramadita si necuratata si parca recunosc, si parca nu, tot ce e in jurul meu. Este si o pisica aici. Pacat ca e moarta… Nu a ceapa stricata miroasea, ci a hoit. O imping cu piciorul si deschid frigiderul. E gol. Si mirosul de peste atunci?

Stop.Nu se poate asa. Daca ma prefac, nu am sa ajung nicaieri.
Nu e nici un hoit in bucatarie. Nu e gol frigiderul, pestele e inca acolo. Nu e lumina strinsa pe hol, e ca atunci cand am venit. Toate sunt ca atunci cand am parasit apartamentul pana in parc.
– Oare sunt toate?
Nu e nimeni in casa. Sunt eu cu mine. Sunt eu cel vechi, prezent in toate lucrurile din casa, cu mine cel nou, prezent doar in ochii mei.
E unicul moment de luciditate de care poate ma voi mai bucura. Si atunci eu plang. Plang si regret deciziile luate in viata, plang dupa mine. Cine daca nu eu? Adela? Familia mea?
Plang pentru toata greselile care mi-au schimbat viata. Plang pentru tot ceea ce a fost si nu mai e.
Durerea regretului e mai mare decat orice durere care iti poate amari sufletul. Daca, daca si iar daca sunt singurele lucruri care zboara prin mintea ta, infatisandu-ti nenumarate posibilitati ale unei vieti ce nu ai cunoscut-o dintr-o prostie. Te enervezi si spui ca esti blestemat, ca nu e vina ta, cand realitatea e alta. Te invarti in jurul a milioane de daca, dar nu faci nimic. Nu ai curaj, nu ai putere. Iti tot spui ca nu mai esti cel ce ai fost si nu mai poti face nimic. Iti plangi de mila, agantandu-te de trecut si repetand “NU asta sunt eu. Nu asa obisnuiam sa fiu”.
Vrei sa dai timpul inapoi, sa inchizi ochii si sa te trezesti acolo unde ai facut prima greseala. Vrei sa te intorci in trecut si sa repari totul. Tu cel de atunci, puteai muta muntii din loc…
Dar acum nu faci nimic, acum stai si plangi si te gandesti “daca…”.
Cand esti jos… nu te poti ridica la infinit, nu?
“Empty shell inside of me…I’m not myself, I’m a replica of me…”.
“Ce lipseste… trebuie pus inapoi” imi spun, tragand patura si fixandu-mi castile mai bine.

Ea, Invitata si Ei… Eu

ea.jpg

Încã rãsunându-i în urechi, Simfonia a 9a nu făcea decât să o exalte pe culmile fericirii, să o cufunde liniştită în cele mai adânci şi păcătoase gânduri, să-şi creeze propria lume, să reinveinteze filozofia şi legile vietii, să dispere şi să simtă cel mai sublim sentiment în acelaşi timp. Aluneca în extaz în fotoliul sufrageriei, făcându-i semn Invitatei să închidă uşa si astfel să rupă legăturile dintre ele şi Ei. Cu ochii închişi , Invitatei i se păru ca o arătare a cărei suflet se desprinde încet de trup şi se imprăştie în cameră, în fiecare obiect, umplând aerul, luându-l în proprietatea sa ca un stăpân. Parea că nu mai respiră şi, mică, cufundată în fotoliul ca un giulgiu pentru ea, dădea impresia unei contopiri ireale. Desprinzându-se din încremenirea sa, Invitata îşi strânse braţele în încercarea de a alunga fiorul care, pentru o clipă, îi fremătă în tot corpul. Deşi ea fusese cea chemată aici, fără a i se oferi o explicaţie, nu îndrăzni să o deranjeze pe cea din faţa ei, rămânând cufundată şi dezorientată în fotoliul alăturat. Astfel, tăcerea se prelungea, făcând atmosfera din ce în ce mai apăsătoare şi creeind o linişte surda… o linişte ce durea. Cu toate acestea, Invitata continuă să admire spectacolul mut al comuniunii dintre făptura din faţa ei şi mediul înconjurător, iar când totul părea a fi imortalizat ca într-un tablou, vocea Ei străpunse tăcerea ca un pumnal în timpanele firave ale Invitatei. Cuvintele îi păreau îngheţate dar totodata vibrante ca şi cum ar fi vorbit în cor alături tot ce se afla in jur.

– Ştii ce vrei cu adevarat? Ştii ce iţi doreşti în realitate? Ştii ce înseamna să fii uman şi totuşi să nu fii om? Crezi că poţi suporta suferinţa altora? Crezi că poţi duce cu tine, o viaţă întreagă, batjocurile şi jignirile celor pe care vrei să-i ajuţi? Crezi că poţi zâmbi de fiecare dată cand cineva te loveşte cu cuvinte grele? Crezi că poţi plânge cu cel suferind? Crezi că poţi râde cu cel fericit… şi totuşi să nu simţi nimic? Crezi că poţi trăi pentru alţii şi totodata să ai propria viaţă? Ai prefera să fii cel care primeşte ajutor sau cel care îl oferă? Ai prefera să fii calul de bătaie al tuturor şi să-i înfrunţi cu zâmbetul pe buze sau să dezlegi furia ta asupra celor care zâmbesc? Ai prefera să-ţi consumi energia pentru alţii sau să o primeşti? Crezi că ştii când să păstrezi un secret sau când să îl divulgi? Crezi că ştii când să-ţi încalci jurămintele sau când să taci spre binele cuiva? Crezi că ştii? Crezi că poţi suporta insuportabilul? Crezi că poţi fi… Eu?

Căci da, aşa sunt eu. Sunt omul tuturor şi totuşi sunt a nimănui. Sunt prietenul tuturor şi totuşi nu am nici un prieten. Sunt zâmbetul celor suferinzi şi lacrimile celor secătuiţi. Sunt oriunde şi oricând şi totuşi sunt acasă. Sunt pe placul tuturor şi totuşi am o personalitate individuală. Gândesc pentru toţi şi totuşi nu gândesc pentru mine. Simt pentru toţi dar nu am sentimente faţă de nimeni. Îi fac să zâmbească, îi fac să plângă. Le arăt drumul, le îndrum paşii. Nu sunt Dumnezeu dar nu sunt nici om. Sunt Eu. Sunt Eu şi totuşi sunt nimeni. Sunt fiecare particulă şi clipă a vieţii şi totuşi am un trup. Exist pentru alţii şi totuşi trăiesc pentru mine. Sunt ca Ei şi totuşi nu mă asemăn nimănui. Sunt devotată lor şi totuşi sunt independentă.

Nu e suficient să vrei să-i faci să zâmbească. Zâmbetul lor este fericirea mea. Îi detest pe cei care mă acuză de prostie(infantilism) şi egoism. Îi detest pe cei care vorbesc fără să aibă idee despre ce. Şi totuşi, vreau să-i văd zâmbind. E nevoie de mai mult decât un simplu “Vreau!”. E nevoie de rezultatul unei meditaţii intense prin care totul să decidă că acesta este motivul pentru care faci umbră pământului, că acesta este motivul pentru care ai văzut lumina zilei, respiri şi pentru asta te-ai născut. Convingerea înseamnă totul şi convingerea desăvârşita e imposibil de atins…

Fiecare vorbă parcă mişca în creierul Invitatei mici mecanisme care, până în acel moment, erau inerte. Avea în faţa omenirea întreaga într-un singur om, sentimentele celor care au fost şi celor care vor urma, într-o singură fiinţă, trăirile adunate şi concentrate într-un singur suflet…

– Te-am pierdut în ideile mele? îi auzi vocea zâmbitoare.

O dată cu acest zâmbet, orice urmă a atmosferei moarte se risipi, lăsând loc razelui soarelui care mângâia acum bietele particule proaspăt eliberate de tirania Ei. Deşi vorbise numai un minut, Invitata resimţi ameţeala ca după o noapte dormită în urma unei doze de haşiş. Cu toate că cea din faţa ei era acum un copil “ordinar”, pielea albă a acesteia încă păstra urmele transformării anterioare. Nu pricepea atât înţelesul cuvintelor, cât înţelesul sunetului vocii Ei, care-i străpunse fiecare por şi nerv.

Ea se ridică brusc, întinse mâna către paharul de cognac de pe măsuţă şi după câteva clipe cât îl privi gânditoare, îl sorbi dintr-o înghiţitură. Vădit mulţumită de gustul acestuia, exclamă cu o propoziţie care avea menirea evidentă de a pune capăt acestei “discuţii”:

– Nu eşti pregătită pentru asta. Du-te şi trăieşte-ţi viaţa. Iubeşte şi fii iubită. Fii oarbă la suferinţe şi deschide ochii la ceea ce te face fericită. Ieşi Acolo şi bucură-te de ceea ce îţi oferă lumea. E spre binele Tău. Tu cauţi să fii martir din propria vanitate şi pur egoism. Nu faci experimente pe propriul trup şi suflet. Eu nu sunt martir. Eu îmi trăiesc viaţa pe acest pământ, aşa cum te îndemn şi pe tine să o faci.

În timpul petrecut alături de Ea, Invitata văzu un om al materiei din jur, un increat, acel ou dogmatic al lui Barbu; un copil ce ţinea soarele în mână şi rupea din el ca Iisus din pâine, oferindu-l celor din jur; un bătrân conştient că viaţa sa şi-a atins limita şi a cărui experienţă de viaţă se poate citi pe chip. Întregul ciclu uman perindându-i-se prin faţa ochilor, încercând să o facă să înţeleagă… Să înţeleagă, Ce?

Se ridică fără nici un cuvânt şi paşii o purtară inconştient către uşa. În momentul acela, Ea era un monstru.

Ea zâmbi în urma Invitatei şi sub oftatul adânc îşi zise încă o dată: “Nimeni nu e ca mine… Nimeni”