Ea, Invitata si Ei… Eu

ea.jpg

Încã rãsunându-i în urechi, Simfonia a 9a nu făcea decât să o exalte pe culmile fericirii, să o cufunde liniştită în cele mai adânci şi păcătoase gânduri, să-şi creeze propria lume, să reinveinteze filozofia şi legile vietii, să dispere şi să simtă cel mai sublim sentiment în acelaşi timp. Aluneca în extaz în fotoliul sufrageriei, făcându-i semn Invitatei să închidă uşa si astfel să rupă legăturile dintre ele şi Ei. Cu ochii închişi , Invitatei i se păru ca o arătare a cărei suflet se desprinde încet de trup şi se imprăştie în cameră, în fiecare obiect, umplând aerul, luându-l în proprietatea sa ca un stăpân. Parea că nu mai respiră şi, mică, cufundată în fotoliul ca un giulgiu pentru ea, dădea impresia unei contopiri ireale. Desprinzându-se din încremenirea sa, Invitata îşi strânse braţele în încercarea de a alunga fiorul care, pentru o clipă, îi fremătă în tot corpul. Deşi ea fusese cea chemată aici, fără a i se oferi o explicaţie, nu îndrăzni să o deranjeze pe cea din faţa ei, rămânând cufundată şi dezorientată în fotoliul alăturat. Astfel, tăcerea se prelungea, făcând atmosfera din ce în ce mai apăsătoare şi creeind o linişte surda… o linişte ce durea. Cu toate acestea, Invitata continuă să admire spectacolul mut al comuniunii dintre făptura din faţa ei şi mediul înconjurător, iar când totul părea a fi imortalizat ca într-un tablou, vocea Ei străpunse tăcerea ca un pumnal în timpanele firave ale Invitatei. Cuvintele îi păreau îngheţate dar totodata vibrante ca şi cum ar fi vorbit în cor alături tot ce se afla in jur.

– Ştii ce vrei cu adevarat? Ştii ce iţi doreşti în realitate? Ştii ce înseamna să fii uman şi totuşi să nu fii om? Crezi că poţi suporta suferinţa altora? Crezi că poţi duce cu tine, o viaţă întreagă, batjocurile şi jignirile celor pe care vrei să-i ajuţi? Crezi că poţi zâmbi de fiecare dată cand cineva te loveşte cu cuvinte grele? Crezi că poţi plânge cu cel suferind? Crezi că poţi râde cu cel fericit… şi totuşi să nu simţi nimic? Crezi că poţi trăi pentru alţii şi totodata să ai propria viaţă? Ai prefera să fii cel care primeşte ajutor sau cel care îl oferă? Ai prefera să fii calul de bătaie al tuturor şi să-i înfrunţi cu zâmbetul pe buze sau să dezlegi furia ta asupra celor care zâmbesc? Ai prefera să-ţi consumi energia pentru alţii sau să o primeşti? Crezi că ştii când să păstrezi un secret sau când să îl divulgi? Crezi că ştii când să-ţi încalci jurămintele sau când să taci spre binele cuiva? Crezi că ştii? Crezi că poţi suporta insuportabilul? Crezi că poţi fi… Eu?

Căci da, aşa sunt eu. Sunt omul tuturor şi totuşi sunt a nimănui. Sunt prietenul tuturor şi totuşi nu am nici un prieten. Sunt zâmbetul celor suferinzi şi lacrimile celor secătuiţi. Sunt oriunde şi oricând şi totuşi sunt acasă. Sunt pe placul tuturor şi totuşi am o personalitate individuală. Gândesc pentru toţi şi totuşi nu gândesc pentru mine. Simt pentru toţi dar nu am sentimente faţă de nimeni. Îi fac să zâmbească, îi fac să plângă. Le arăt drumul, le îndrum paşii. Nu sunt Dumnezeu dar nu sunt nici om. Sunt Eu. Sunt Eu şi totuşi sunt nimeni. Sunt fiecare particulă şi clipă a vieţii şi totuşi am un trup. Exist pentru alţii şi totuşi trăiesc pentru mine. Sunt ca Ei şi totuşi nu mă asemăn nimănui. Sunt devotată lor şi totuşi sunt independentă.

Nu e suficient să vrei să-i faci să zâmbească. Zâmbetul lor este fericirea mea. Îi detest pe cei care mă acuză de prostie(infantilism) şi egoism. Îi detest pe cei care vorbesc fără să aibă idee despre ce. Şi totuşi, vreau să-i văd zâmbind. E nevoie de mai mult decât un simplu “Vreau!”. E nevoie de rezultatul unei meditaţii intense prin care totul să decidă că acesta este motivul pentru care faci umbră pământului, că acesta este motivul pentru care ai văzut lumina zilei, respiri şi pentru asta te-ai născut. Convingerea înseamnă totul şi convingerea desăvârşita e imposibil de atins…

Fiecare vorbă parcă mişca în creierul Invitatei mici mecanisme care, până în acel moment, erau inerte. Avea în faţa omenirea întreaga într-un singur om, sentimentele celor care au fost şi celor care vor urma, într-o singură fiinţă, trăirile adunate şi concentrate într-un singur suflet…

– Te-am pierdut în ideile mele? îi auzi vocea zâmbitoare.

O dată cu acest zâmbet, orice urmă a atmosferei moarte se risipi, lăsând loc razelui soarelui care mângâia acum bietele particule proaspăt eliberate de tirania Ei. Deşi vorbise numai un minut, Invitata resimţi ameţeala ca după o noapte dormită în urma unei doze de haşiş. Cu toate că cea din faţa ei era acum un copil “ordinar”, pielea albă a acesteia încă păstra urmele transformării anterioare. Nu pricepea atât înţelesul cuvintelor, cât înţelesul sunetului vocii Ei, care-i străpunse fiecare por şi nerv.

Ea se ridică brusc, întinse mâna către paharul de cognac de pe măsuţă şi după câteva clipe cât îl privi gânditoare, îl sorbi dintr-o înghiţitură. Vădit mulţumită de gustul acestuia, exclamă cu o propoziţie care avea menirea evidentă de a pune capăt acestei “discuţii”:

– Nu eşti pregătită pentru asta. Du-te şi trăieşte-ţi viaţa. Iubeşte şi fii iubită. Fii oarbă la suferinţe şi deschide ochii la ceea ce te face fericită. Ieşi Acolo şi bucură-te de ceea ce îţi oferă lumea. E spre binele Tău. Tu cauţi să fii martir din propria vanitate şi pur egoism. Nu faci experimente pe propriul trup şi suflet. Eu nu sunt martir. Eu îmi trăiesc viaţa pe acest pământ, aşa cum te îndemn şi pe tine să o faci.

În timpul petrecut alături de Ea, Invitata văzu un om al materiei din jur, un increat, acel ou dogmatic al lui Barbu; un copil ce ţinea soarele în mână şi rupea din el ca Iisus din pâine, oferindu-l celor din jur; un bătrân conştient că viaţa sa şi-a atins limita şi a cărui experienţă de viaţă se poate citi pe chip. Întregul ciclu uman perindându-i-se prin faţa ochilor, încercând să o facă să înţeleagă… Să înţeleagă, Ce?

Se ridică fără nici un cuvânt şi paşii o purtară inconştient către uşa. În momentul acela, Ea era un monstru.

Ea zâmbi în urma Invitatei şi sub oftatul adânc îşi zise încă o dată: “Nimeni nu e ca mine… Nimeni”

Advertisements