Experienta spitalelor din Romania…

Sau mai degraba cum te duci la spital viu pe o usa, si te scot pe partea cealata unde scrie MORGA.

Evident, am folosit o mica exagerare dar nici departe de adevar nu suntem. Personal, nu calc prea des prin spitale si nici nu imi doresc vreodata sa fiu internata in vreun spital, din nou,  unde te duci cu o boala si te scot cu inca 3 noi pe care daca nu le aveai, nicio problema, le ai acum.

Micile experiente cu spitalul care le-am avut au fost destule incat sa ma sperie la modul in care sa ies fara pic de culoare in obraji numai dintr`un salon de asteptare, fara a vorbi de sali de operatie sau sali de consult cu aparate “specializate” unde tot timpul e un medic cu o expresie sictirita si niciodata benevolenta.

Incepand cu inceputul, primul contact cu un spital a fost in liceu cand am avut operatia de apendicita. Cu toate ca aparent, Spitalul de Urgente Braila arata foarte frumos si foarte curat, aparentele inseala la modul cel mai nesimtit. De la intrare pana in cel mai mic coltisor duhneste nu a clor (macar) ci a toate combinatiile de mancaruri stricate si fecale care pot exista, iar igiena vizibila lipseste cu desavarsire. Este incredibil cum intr-un spital poate exista mai mult praf in aer si in saloane, decat intr`o toaleta publica din Paris (spre exemplu). Urgentele sunt expeditive (fapt pentru care m-au trimis acasa si m-au chemat peste o saptamana cand problema era mai…umflata) iar tratamentul pe care personalul il ofera este ca intotdeauna cu subtilitati. Saptamana urmatoare in cauza,  timp de cateva ore cat a durat operatia, am putut admira varul scorojindu-se pe peretii salonului, alaturi de cateva pete simpatice de mucegai la care presupun ca nu ajunge nimeni sa le curete, dat fiind camerele foarte inalte. Operatia mea a deviat, aparent de nicaieri, intr-o complicatie din care am iesit pe 10 carari, plasata intr-un pat in care cerceafurile erau inca mototolite de la pacientul anterior si pe care asistenta a binevoit sa le schimbe doar la o interventie…subtila a mamei. Tratamentul care a urmat a fost o serie de injectii, facute de diversi medici/interni/asistente care mai de care mai cu pretentii, pana la asistenta bine dezvoltata in dimensiuni, plictisita si suparata ca la ora fixa de 12.00 a trebui sa fie deranjata sa`mi arunce mie o injectie cu tot felul de amestecuri care practic, m-a paralizat de durere. Bineinteles, dupa o mica plangere la doctor, am reusit sa schimb metoda de injectare la intravenoasa care s-a dovedit utila contra celor fara pic de finete in maini.

Dar, trecand peste micul oras Brailean unde poate pretentiile sunt mai mici, sa ne indreptam atentia la urgentele Spitalului Pantelimon. Am ajuns dintr-o intamplare nefericita, aflandu-ma la a doua criza de rinichi (mai exact, eliminam o piatra). Trecuta prin experienta asta, stiam ce se intampla si stiam si ce am nevoie. Dar, nu te poti pune cu doctorii care nu pot sa-si dea seama fara un set de 1000 de analize ce sa iti dea pentru o durere excrucianta. Asa ca, primul lucru ma lovesc de plimbatul din cladire in cladire pentru ca cei de la ghiseul de intampinare nu pot determina problema care o ai si te plimba de la sectie la sectie in speranta ca unul din medicii de garda nu va fi destul de plicistit sa`si arunce ochii si la tine. Si ajungand intr-un final (mai exact, tarandu-ma) , la o camera de garda unde un rezident parea ca-si da interesul, ma trezsesc plasata pe o targa, sub privirea curioasa a 5 studente la medicina care imi puneau o sumedenie de intrebari in incercarea esuata,in final, de a-si da seama cu ce scop am venit. Intr-un final, asistentul vine si ma intreaba ce am. Ii explic asa si pe dincolo si ma intreaba daca sunt gravida. Raspund cu nu. Clatina din cap, si-mi spune ca asa zice toata lumea, ia sa-mi faca o ecografie. Incerc sa-l conving ca nu am niciun  motiv sa mint si sunt sigura pe mine de lucrul asta, dar e neinduplecat:ecografie. Ecografie care il lumineaza ca nu sunt gravida si ca intr-adevar am o eliminare. Zic bun, acum pot lua si eu ceva de durere?Bineteles ca nu. In loc de o reteta, ma trezesc cu trimitere la…ginecologie. Ma uit crispata la el, intreb motivul la care imi argumenteaza : pai sa fim siguri ca nu sunteti gravida si sa nu aveti probleme..acolo jos. Nevenindu-mi a crede, ma tarasc pana la ginecologie plangand la propriu de durere unde ma intampina asistenta.Nu, nu ma intampina, rectific.Eu ma asez in fata ei iar ea continua o convorbire telefonica ca si cum nu as fi fost acolo. Si dupa 5 minute de aruncat ochii peste cap, ma invita sa`mi fac un test de sarcina (in ciuda dovezilor ca NU eram gravida) si imi justifica ca este obligatoriu inainte de intrarea la consult. Oftez adanc iau testul, ma duc la baie..si nimic. Pentru cei care stiu, eliminarea se declanseaza tocmai dupa ce ai fost la baie si ai facut si tu ca omu o treaba…asa ca nici gand sa am eu vreo picatura pentru testul de sarcina. Ma duc la asistenta, o informez de situatie iar ea ma sfatuieste simplu sa iau o sticla de apa si sa beau in timp ce ma plimb…poate imi vine. Incepand deja sa fierb de nervi pentru ca durerea se intesifica pe minut ce trecea, imi iau o sticla de apa si ma indop in timp ce dau ture cabinetului. Nu ajung sa beau 3 guri, ca asistenta agasata imi sugereaza sa ma plimb pe hol..ca ameteste. Si asa trec doua ore de cand ma aflu in spital la URGENTE si nu mi s-a facut nimic si in continuare ma tarasc pe hol de durere. Ajung si la momentul fericit in care imi fac testul cu rezultatul mult asteptat negativ, si ma asez la coada in asteptarea doctorului. Vine si doctoru, ma baga in cabinetut (o chestie de 2x2m) , si`mi zice sa dau tot jos.Eu..mai asa, intreb..”Dom`le..un halat ceva?”, la care el mi`o taie din start: “Aici esti la urgente, unde naiba te crezi sa vrei halat?Vrei consultu sau nu, ca iti pot scrie ce vrei pe trimitere si fara consult”. Like, LOL? Asa ca mi-am tras consultul (foarte prost de altfel), am luat trimiterea si ajung pe targa de unde am plecat. Am facut 3 ore de stat la urgenta cand intr-un final asistentul declara ca intr-adevar, am o eliminare si ma intreaba zambind: “Mai are rost sa-ti fac injectie de durere?”. Mai mult decat mine, era constient ca toata durerea trecuse(fara ca cineva sa se oboseasca sa faca ceva in senusul asta) si nu mai aveam nevoie decat de reteta sa nu se mai repete.

Partea cu asteptatul este la moda la urgente. Desi teoretic, urgentele inseamna sa vii si sa fii consultat cat mai rapid, practic ajungi intr-o stare x si pleci intr-una Nx. (infinit mai nasoala). Anul 2008, Spitalul de Urgente Universitar. Ajungem la 7 dimineata cu un pusti cazut din copac, cu mana rupta si umflata. Pasul 1, plimbatul prin spital dupa sectia potrivita. De la ghiseu suntem trimisi la morga…Ne intoarcem inapoi, si suntem redirectionati (cu o mica corectura) la sectia potrivita. Unde, cum era de asteptat, am stat pana la ora 13.00 pe scaun asteptand. Atat. Ore intregi in care am vazut urgente lasate la intamplare pe hol, mirosuri oribile si doctori care nu dau doi bani pe tine. Trec pe langa oricine si nu se opresc sa vada de ce zace in mijlocul holului. Ore in care am simtit ca`mi fuge pamantul de sub picioare de la amestecul de substante care numai igiena nu inspira. Ore care s-au terminat cu un consult de 5 minute si trimis acasa. Ce dracului le-ati facut la restu frate daca un consult merge asa usor? Le-ati povestit moartea caprioarei?

Iar ultima experienta, Colentina si Babes. Alte spitale, alta distractie. Ajungem la Spitalul Colentina cu un caz de febra 39 ce nu parea a se duce in jos, o forma de gripa mai uratica asa de fel. Cat e curtea de mare, toata ne-au plimbat pentru ca fiecare avea alta ocupatie si nu conta ca poate acolo lesini , tu ia de du-te si cauta cladirea aia alba (wtf, toate is la fel), unde is boli infectioasa. Ai gripa porcina, o sa mori!. Ajungi la boli infectioase unde doamna asisenta e bine mascata sa nu cumva sa ia vreo boala, admira bolnavu de la distanta si-l trimite la Victor Babes, acolo e spitalul de infectioase, nu la noi. Nici nu scrie pe usa “Centrul de boli infectioase Matei Bals”!. Asa ca dai tiptil tiptil la Babes la Camera de Garda. Afara, behaitori (as in oameni cu o tuse groaznica), iar in camera noastra doua asistente care au grija sa ne arate ca nu au nimic de facut dar se ne atentioneze ca toti oamenii de afara sunt inaintea noastra. Ei asteapta, ele stau si colac peste pupaza mai si spun “Dom`le, nu aveti viza de flotant, trebuie sa va duceti la Colentina”… de unde tocmai veniseram. Cu putin tact si insistenta reusim s`o convingem sa ne bage la coada care va dura in jur de 2 ore daca nu mai mult unde nu era nicio miscare…nimeni nu intra, nimeni nu iesea..ce se intampla acolo, Dumnezeu stie. Dar ce se intampla in salon..toate bolile acolo sunt. Un miros de praf fantastic, combinat cu alte putreziciuni care cine stie pe unde zaceau. Intrai si instant te faceai alb la fata si sursa de oxigen devenea din ce in ce mai slaba. O usa care scartaie la fiecare miscare (e scumpa vaselina, stiu), doctori care forfoie dar nu fac nimic. Si asteapta..ca vii bolnav si pleci jumate mort. La un consult la care oricum, indiferent de ce ai, toata lumea primeste acelasi rezultat si tratament.

E fantastic cat de oribile si de inspaimantatoare pot fi spitalele din Romania. Doamne fereste sa ai nevoie de ele…mai bine iti faci cruce si te duci la biserica.

Posted in Din ciclul "E groasa...", Fara numar..., Shit happens | 2 Comments

Dedicatie pentru un suflet pierdut

lost_soul_by_ei8hty6ix-d6u3udvE sufocant. Un aer innabusitor imi apasa pieptul si ma trezesc coplesita de o greutate inexplicabila. Abia pot respira iar putinele guri de aer sanatoase au un gust amar iar prin corp ma strabate un presentiment sumbru. Ceva se intampla.. Cu mine, cu ziua de azi, cu atmosfera si cu tot ce e in jurul meu. Ma simt altfel. Doare si nu stiu unde si nu stiu de ce. As plange, m-as lasa dezarmata pe mijlocul podelei, lasandu-mi bratele sa cada si ochii sa tinteasca in gol. As cobori intr-o stare de uitare si negandire in care sa simt ca nu mai am trup si sunt doar o suflare care nu are niciun rost. O existenta neapasata si nepatata de prostia omeneasca si de rautatea care tinde sa ne desfiinteze atunci cand pune mana pe noi.  Caci rautatea si drama ne dezintegreaza de ceea ce am fost inainte sa o intalnim, ne imparte in bucati, ne sfasaie rationamentul si ne trimite intr-un colt  al depresiei si deprecierii de sine.
Iar astazi ma simt sufocata. Sufocata si darmata de neputinta de a riposta in fata rautatii care m-a acaparat si s-a hranit cu mine in ultimii ani. Pentru ca atunci cand rautatea se instaleaza si are resurse de alimentare, nu mai pleaca si tine de tine cu atata indarjire incat te stoarce de orice energie, de orice tentativa de a scapa si de a fugi catre un loc unde poti sa fii din nou tu insuti. Ea patrunde sub forma unor ochi sclipitori si amagitori care iti zambesc promitator, alaturi de un zambet sarmant si o mangaiere ireala. E compusa din gesturi tandre si vorbe dulci, din descoperirea necunoscutului prezentat inocentei si din carari pavate cu gust de parfum si gel de dus irezistibil. Ia forma unei forte impunatoare care iti da impresia ca te va proteja de orice diavol si iti va face viata un rai presarat cu petale de trandafiri. Iar noi o credem…
Asa apare pe nesimtite intr-o seara sub un felinar, scotandu-si chipul in evidenta printre ceilalti si aruncandu-si latul printru-un zambet fugar si o privire strengareasca. Si apoi dispare, lasand in urma curiozitatea si firimituri care vor duce catre ea, creeind impresia ca vei urma singur drumul, fara a sti ca primul pas spre ea e doar firul franghiei slab legate de soarta ta. Si nu vei sti asta, pentru ca e ca un magnet si mergi usor pe pasii ei, caci daca ai fi luat-o invers, ai fi simtit cum te strange si renuntai. Dar mergi in continuare si libertatea funiei care doar te trage acum, te inseala si te infasoara cu fiecare miscare si isi creeaza apoi panza in jurul tau, ca un paianjen care isi prepara prada. Iar tu nu vezi, imbatarea e prea mare si te lasi purtat de sentimente iluzorii. Renunti la tine, renunti la tot, uiti ce esti cu adevarat, uiti incontro si de ce mergi si ii faci jocul, fara sa te gandesti o secunda ca vointa ta scade pe zi ce trece si rautatea te seaca de orice farama de vointa pe care o data o aveai.
Iar timpul trece si plasa in care esti capata contur. Pentru ca acel chip al rautatii si-o construieste cu sarguinta si incepe sa devina visibila si palpabila. Incepi sa simti ca ceva nu mai merge bine, dar esti inca imbatat de iluziile ei si de micile siretlicuri iar ochii par ca ti se inchid din ce in ce mai mult ca sa evite sa vada inrobirea ce iti este croita. Iar fiecare cedare si compromis, fiecare renuntare, mai ucide o parte din tine si din ce erai si rautatea te reconstruieste dupa placul ei. A descoperit in tine salasul perfect si te inrobeste zilnic pe furis pentru ca esti unic si ca tine va mai gasi poate intr-o mie de ani. Desi o vezi, desi o simti, esti inselat din nou de acele vorbe dulci si gesturi tandre care iti soptesc ca doar iti imaginezi si sa ai incredere cand iti promite ca traiul vostru este perfect. Iar tu, un mic fraier si supt de vointa putin cate putin, incepi sa pierzi din forta de a riposta si crezi orbeste ca ai o problema si e cazul sa o uiti.
Iar timpul va trece din nou, necrutator si plasa din jurul tau se strange ca o haina intrata la apa. O simti in suflet cum te apasa uneori, crezi ca poti s-o indrepti si arunci sageti de aer catre ea ca metoda de aparare, incercand sa alungi sentimentul de nesiguranta si incredere. Dar rautatea e nemernica si simte ca ai vrea sa fugi si isi schimba fata iar sagetile de aer sunt absorbite si puse la copt pentru a fi aruncate la timpul potrivit inapoi, pline de otrava. Si esti prada unei desfiintari totale, incepi sa uiti de tine si pierdut in euforia emanata de intruchiparea ei, iti pierzi orice vlaga, inchizii ochii din ce in ce mai mult, renunti sa mai ridici bratele, renunti sa mai cugeti si in final, renunti sa mai arunci chiar si o sageata de aer. Sufletul se simte doar secatuit, mintea ti se goleste pentru ca esti doar tu si parazitul care salasluieste in tine cu atata ardoare, nu indraznesti sa mai crezi nimic, nu crezi ca mai e ceva de descoperit si te lasi prins.
Iar timpul a trecut si te-ai trezit intr-o dimineata ca abia mai poti respira. Iti privesti chipul in oglinda si iti spui ca nimic nu e bine, ca ai vrea sa fugi si sa scapi dar pentru tine e deja prea tarziu. Ai fost schimbat, ai fost resetat , sters si reprogramat sa fii la serviciile rautatii cu flacari in ochi si muzica incantatoare pe buze. Ai fost rupt in bucatele si evaporat in timp, fara sa intelegi cum, cand si de ce. Si atat de mult ai fost prins in plasa ei incat nici nu intelegi de ce ai vrea sa pleci, chiar daca asta iti dicteaza sufletul inrobit. Zambesti amar si cu putina forta si crezi ca mai mult de atat nu exista pentru tine. Pentru ca vointa ta, energia ta, visele tale, viata ta ti-au fost luate si tot ce a ramas e doar vina ca ai indraznit sa te gandesti la tine. Si pentru o secunda deschizi ochii si ai curajul sa spui “stop” si atunci e momentul cand toate sagetile otravitoare ale rautatii vin spre tine cu o viteza ametitoare, iar toate vorbele dulci sunt acum doar reprosuri si flacarile din ochi sunt doar ca un dus rece care te face sa realizezi ca din tine nu a mai ramas nimic. Iar totul se termina cu siguranta ca ai facut un lucru rau indraznind , ca ai stricat toata frumusetea…si e doar vina ta.

E sufocant. Dar e prea tarziu. Eu nu mai sunt si nu ma pot salva. Sunt adapostul EI si respir doar pentru a perpetua existenta EI. Constientiez si atat.
Ma las usor pe pat si inchid ochii pentru ca de azi, numele meu este Cedare.

Posted in Eu scriu | Leave a comment

“Mananca, roaga`te, iubeste”

“Dependenta e semnul distinctiv al oricarei povesti de dragoste pasionale.Totul incepe in momentul in care obiectul adoratiei tale revarsa asupra ta o doza ametitoare si halucinogena din ceva ce nu ai avut niciodata curajul sa recunosti ca ti-ai dorit – un amestec de droguri afective, o cursa infernala a dragostei. Apoi tanjesti dupa atentia neconditionata a celuilalt cu obsesia insatiabila a oricarui drogat. In lipsa drogului, te imbolnavesti subit, o iei razna, devii depresiv (pe langa resentimentele care te incearca fata de cel care ti-a incurajat dependenta inca de la inceput si care acum refuza sa te mai aprovizioneze cu marfa de calitate de care ai atata nevoie – pe care sigur o are ascunsa pe undeva, fir-ar sa fie, pentru ca pe vremuri o primeai si gratis de la el). In faza urmatoare esti slab, tremuri intr-un colt si nu mai esti sigur de nimic, ti-ai vinde pana si sufletul sau ti-ai jefui vecinii doar ca sa ai din nou chestia aia. Intre timp, obiectul adoratiei tale simte fata de tine doar repulsie. Se uita la tine ca si cum nu te-ar mai fi vazut niciodata pana atunci, necum ca la o persoana pe care candva a iubit-o cu pasiune. Ironia face sa nu-l poti invinovati pentru asta. Adica, uitate-te la tine: esti o epava jalnica, nici macar tu nu te mai recunosti.”

Elizabeth Gilbert.

 

 

Posted in Uncategorized | 1 Comment

Sperante, vise, idealuri…

Cand suntem mici visam sa ajungem mari. Sa facem lucruri marete, sa luam viata in piept si sa dovedim ca suntem in stare de orice si ca nimic nu ne poate sta in cale. Speram sa ne construim propriul drum prin multimea egoista si agresiva, sa ne batatorim cararea noastra de succese si sa infrutam cele mai mari obstacole ca sa capatam ceea ce ne dorim din tot sufletul.

Creem idealuri in orice. In cariera, in scoala, in dragoste, in propria persoana.. si visam, speram sa le atingem. Nutrim ideea, cu un zambet strengar in coltul gurii, ca da! Eu acolo o sa fiu, acolo o sa ajung, asta o sa obtin.

Si pornim catre aventura. Cu greu, cu truda ne facem loc in hasoul vietii si al lumii. Ne strecuram printre toti, ne strofocam si ne consumam usor usor pentru a ne apropia de telurile noastre.

Nu dam inapoi, nu ne lasam doborati, suntem puternici si iata`ne…am atins idealul.

Am gasit o parte din ce cautam, am ajuns la un nivel mai sus al piramidei sperantelor noastre. Si traim si ne imabatam in fericirea lui cat putem de mult. Profitam din plin de bucuriile acestuia si ne lasam dusi de val in euforia emanata. Ca un drog, ne lasam cuprinsi si ne transformam in altfel de oameni, cu altfel de gandire, cu altfel de idei. Totul capata alt sens, acum tragem pentru imbunatarirea acestui ideal prins in palma noastra, ne zbatem sa nu il pierdem, sa nu il ratam, sa nu stricam ceea ce am gasit.Iar in toata utopia noastra, fara se ne dam seama, se intampla un lucru…

Uitam. Uitam de visele indraznete care trebuiau implinite mai apoi, uitam de sperantele hranite cu atata incapatanare acum ceva timp in urma. Uitam de toata dorinta arzatoare de fi stapanul lumii de a fi cel mai bun, de a fi fericit cu adevarat si implinit.

Si apoi ne trezim. Ne trezim ca idealul nostru ne-a orbit si ca ne-am lasat usor fraieriti.Ca ne-am impiedicat de cea mai mica si simpla implinire si ca au trecut momente si oportunitati si nu le-am zarit din pricina naivitatii infantile care ne-a luat la primul val. Apoi vrem mai mult. Vrem sa visam din nou…

Ne analizam si observam ca nici jumate din ceea ce incercam sa cladim nu am reusit. Ca ceva s-a intamplat si am trecut cu vederea. Ne trezim intr-o dimineata si constatam ca nu e bine iar un sentiment slab definit ne cuprinde incet, creind in sufeltul nostru un sant ca apa in piatra.. Lumea incepe sa se invarta, lucrurile iau alta fata si realizam ca desi avem langa noi ceva ce am vrut candva, e doar o particica din ceea ce ne doream cu adevarat si ceea ce ne dorim acum, cand efectul iluzoriu trece.

Am sarit momente, am pierdut ocazii si oportunitati.Le-am intors spatele sau le-am facut cu mana. Am inchis ochii si am zis “data viitoare”, fiind siguri ca ne vom intalni cu ele iar, ca atunci le vom apuca… dar nu acum. Ramanem blocati si ne intrebam ce se intampla si unde ne aflam.

De ce, cand , unde si cum?

Dar raspunsuri nu exista. Iar o mica ruptura se produce in noi si devenim indecisi, ametiti de o realitate brusca ca de o palma materna.Iar gandul macinator isi face loc in mintea noastra, creeind o mare confuzie.

Ce facem mai departe, acum in situatia in care constatam ca lucrurile nu doar ca nu au iesit chiar cum am vrut, dar nici ca nu mai avem puterea, dorinta, energia si curajul de a continua catre ele? Cand dintr-o data ne loveste o imagine cruda a faptului ca am trecut pe langa ocazia de a face una si alta…

Frica, deznadejde, nesiguranta si incertitudine sunt sentimente care ne inunda si ne strabat aleatoriu, haotic si disperat. Doar o miscare din mana nu va alunga pentru totdeauna aceasta dezamagire.

Ambitia si curajul nu trebuiesc lasate in urma. Noi nu trebuie sa ne uitam, nu trebuie sa ne pierdem undeva in spate si sa ne uitam cu regret ca ne-am pacalit. Profitati de moment si de tupeul personalitatii prinzand si neuitand catre ce plecam…altfel va veni o zi in care vom spune cu un amar oftat…Ë groasa….

Si daca vom face asta, sa ne gandim ca un shot de tequilla la timpul lui ne va reinvia si vom realiza ca niciodata de fapt..nu e prea tarziu!

Pentru cei pierduti, deznadajduiti si dezamagiti…life goes on.

Cu stima,
Vebby.

Posted in Din ciclul "E groasa...", Eu gandesc..., Eu scriu | 6 Comments

Cupidon, copil nebun…

6fab58f38f558d31e7b2b57b8eaf9cf3Azi am sa comit o crima. Nu-mi pasa de nimic. Nu pot decat sa ma gandesc la furia si intrebarile controversate care ma coplesesc si simt ca nu vreau decat sa lovesc iar si iar, sa vad cum nimicesc, cum calc in picioare , cum stirpesc motivul nefericirii mele, cum razbun orgoliul meu ranit, sentimentele mele terfelite, visele mele spulberate. Imi doresc doar sa dau pana cand nu mai simt rasuflu,imi doresc sa omor fiinta care mi-a nenorocit sufletul, imi doresc sa extirp iluziile desarte , imi doresc sa strivesc samanta de tradare, de bulversare, de nervozitate, de instab ilitate,imi doresc sa strapung puternic ambitia mincinoasa si perfida, imi doresc… sa vii inapoi…

Azi am sa fac o prostie. Am sa vin la tine sa te implor sa te intorci. Sa vin sa`ti spun cat de dor imi e de chipul tau, sa`mi trec mainile prin parul lung si matasos, sa rad in ochii tai caprui, sa`ti sarut zambetul strengar. Sa vin in genunchi sa`ti spun ca mi-ai furat inima si fara ea nu am nimic iar apoi sa-ti marturisesc ca viata mea nu are nicio culoare fara rasul tau in ea si toul se destrama. Sa vin sa`ti sarut mainile subtiri si calde si sa te iau in brate sa te strang la piept pana iti tai rasuflu, sa te simt aproape…

Azi nu mai stiu ce e cu mine… Ieri eram poznasul, strengarul, ambitiosul care te tinea de mana iar azi sunt ranitul pe care l`ai lasat in urma, fara vlaga, fara pofta de viata, fara speranta…Oglinda nu mai reflecta ce stiam candva de mult…

Candva de mult, radeam cu viata . Eu, prietenii si berea, cluburile si flirturile, surasurile strengare, privirile frugale si inselatoare, mangaierile si soaptele mincinoase, dansurile si petrecerile vesele eram un tot. Au disparut si distractiile si mandriile, si chefurile si barurile , si amantele saptamanle, si orgoliile masculine cu un singur sarut ipocrit. S-au sters toate placerile voluptoase ale vietii, toate dorintele si visele banale cu un singur suras fatarnic. Mi-au furat zambetul poznas, privirea  coplesitoare si caracterul arzator cu o singura imbratisare tradatoare.

Cu un sarut, cu un suras , cu o imbratisare, cu un colt al gurii ridicat, cu o spranceana arcuita, cu un ochi inflacarat , cu un cuvant bine plasat, cu o soapta aruncata in vant, cu o atingere usoara ai venit si m-ai atras in lumea ta jucausa, mi-ai incitat spiritul controversat, mi-ai starnit curiozitatea si m-ai sedus …asa usor. Cu firea ta de dute-vino si alura enigmatica, am cedat si ti-am acceptat jocul.

A fost frumos sa stam pe-ascuns sa ne iubim, sa traim intensitatea necunoscutului si pericolului, sa ne privim pe furis cand apareai dintr-o data cu el si imi zambeai cum numai tu stiai, ca sa ma asiguri ca esti a mea. Eram amantul tau, si inchideam ochii la gandul si senzatia de mandrie si fericire. Au fost frumoase serile tarzii cand obositi ne intindeam in pat si ne jucam, cand interzisul se intampla si tensiunea crestea in noi stiind ca muscam din marul lui Adam. A fost frumos sa te tin pe genunchi si sa stiu ca te-am furat altcuiva desi nu vrei sa recunosti, sa te strang in brate si sa-mi spui ca vrei sa fii a mea, sa-mi dai parul de pe frunte , sa ma saruti usor si sa-mi soptesti cuvinte de amor. A fost un joc si l-am trait, neafectat si fericit, nestiind ca usor, usor, ca vipera la san, o sa smulgi ce am avut mai sfant. A fost un joc pana cand ai spus stop. Ai plecat ochii in jos, ai varsat o lacrima amara si ai te-ai ferit de mangaierea mea. Un joc ce s-a terminat cand am realizat ca atunci cand ti-ai luat buzele de pe obrazul meu, tot ce am crezut a fi departe de mine, se infipsese prea adanc pentru a putea fi smuls asa usor.

Am deschis ochii si am vazut cum poznele si aventura noastra ma invaluisera complet si nu puteam constientiza de ce te rupi…Nu eu eram cel care te juca, nu eu eram cel care era indiferent si nepasator la gandul ca se va termina, eram cel care va fi brutal aruncat si trezit intr-un intuneric greu de suportat, unde nimic din tot ce aveai ti-a fost luat. Si nu am putut accepta.

Am venit apoi sa te vad, sa ma asigur ca a fost doar un vis iar jocul nostru va continua. Imi zambeai, apoi plecai. Ma vrei…ma respingi?Vreau sa-ti vorbesc, sunt aici pentru tine. Nu te cred, nu vrei sa-mi iei inima, nu te-ai distrat, doar ca nu poti sa te hotarasti. Voi fi aici, langa tine, asteptand sa-mi intinzi mana si sa ne continuam aventura. Dar tu azi imi dai speranta, iar maine o stingi ca lumanarea de pe noptiera la miezul noptii…Imi redai surasul, apoi il stergi cu un singur nu. Si totusi nu e destul sa ma faci sa cred ca tot ce mi-ai daruit pana acum a fost doar din joaca si egoism. Refuz sa cred ca nu mai vrei cu adevarat sa fim acei doi indragostiti traind o iubire interzisa care candva va deveni stabila si sigura. De aceea, zi de zi, vin si incerc sa te conving ca eu sunt pentru tine ce iti trebuie…

Si iar, si iar..simt ca ma pierd, ca nu mai am puterea sa ridic colturile gurii sau sa privesc in sus. Imi zapacesc telefonul, si imi simt inima din ce in ce mai zdrobita. O zi, o saptamana, o luna…te privesc sa te atrag, dar stralucirea ochilor ai furat-o tu, si nu te vad decat din ce in ce mai departe. Nu vreau sa ies, azi nu am chef, vreau doar sa stau sa ma gandesc la tine. Sa te visez cum erai cand te aveam, sa te vad venind la mine si razand din nou cu pofta, spunandu`mi ca ai venit sa ma iei cu tine. Si azi, si maine, si saptamana viitoare te visez, si vin sa te vad, caci doar atat mi-a mai ramas. Sa-ti vad chipul razand in alta parte decat la mine, sa-ti infrunt privirea rece si respingatoare, sa-ti admir chipul senin , desi nu pentru mine.

Inchid ochii in fiecare seara, si doar acolo ma mai tii in brate si mai imi soptesti in ureche. Zilele senine sunt zile crunte in care ma zdrobesti cu replici amare si distante impenetrabile. Ai la tine un seif in care mi-ai incuiat tot ce am fost pana te-am intalnit: mandria, orgoliul, zambetul cuceritor, privirea atragatoare si mai ales, vointa de a trait intens. Ma simt vlaguit iar medicamentul meu esti tu…Tu, cea care acum simti doar dezgust si imi pisezi fiinta neincetat. Si totusi, atat cat ma accepti in preajma ta, speranta licare ca voi recapata totul. Fiind doar acolo si simtindu-te in jurul meu, ignorandu-ma sau gonindu-ma, macar credinta ca o sa te iau inapoi o mai am. Desi nesincer si frustrat, nervos si singur, inchis in mine si nefericit, mai speranta ca intr`o zi te vei dezmetici si voi sti ca nu am asteptat in zadar, ca nu am indurat ca un natang asuprirea ta. Speranta care supravietuieste criticilor celor din jur, si sfaturilor rau voitoare de a te lasa in pace. Innoata printre indemnurile de resemnare si revenerile la acel eu pe care l-ai cunoscut, respinge si zdrobeste toate barfele si povestile rele despre tine. Eu stiu ca nu e adevarat, eu stiu ca nu mi-ai face asa ceva, eu stiu ca esti sincera si nevinovata, eu stiu ca te chinui si fara sa vrei ma chinui si pe mine. De aceea sper, eu vad in tine ce altii nu vad, te vad cum esti, mica si fara aparare in fata lor. De aceea supravietuieste speranta…

Speranta care ai nimicit-o in acea zi. In acea zi in care indiferenta si pasiva mi-ai zis rastit sa plec si te uit, in timp ce te tineai de mana cu un altul in locul meu. In acea zi in care atingerea ta era dedicata unei alte iubiri interzise si care devenise pentru tine si mai incitanta decat a fost aventura noastra. In acea zi in care te-am vazut si mi s-a spus  ca te-ai dus…

Priveam razand prosteste, fara sa-mi controlez gandurile, fara sa analizez adevarul pe care l-am ocolit, pe care am refuzat sa-l accept. Rad in nestire cu ochi tulburi, si nu vreau sa realizez ca totul a fost minciuna, tradare, perfidie si iluzie. Nu, acum simt ca nu mai imi pasa si ca nu ma atinge. Simt ca tot ce am indurat pana acum s-a dizolvat si ca nu mai insemni nimic. Nu-mi dau seama de ce a durat atat sa pot sa vad asta. Acum rad si sunt fericit. Doar o secunda.

Caci lovitura ta a fost prea puternica sa pot indura. Iar zilele frenezice de fericire inselatoare s-au terminat cu o singura bataie de inima. Cu timpul care s-a oprit in loc pentru ca vantul sa-mi poata spune fugar: te inseli. Secundele incep sa se scurg incet si simt cum pieptul e tot mai greu, respiratia se taie usor, usor iar eu plutesc in durerea ca mi-e dor de tine mai mult decat oricand si ca imi pasa mai mult decat as fi crezut. Am fost un prost sa cred ca doar intr-o clipita te pot sterge din viata mea si pot recupera de la tine tot ce ai furat. Am fost un prost sa cred ca nu ai lasat in urma furie si nedznajduire. Inchid ochii…

Azi vreau sa comit o crima…

Posted in Uncategorized | 7 Comments