Ambitie si vointa presarate cu putin simt al realitatii…

Cred ca a trecut mai mult de un an de zile de cand incerc sa imi pun vointa si ambitia la incercare, fara un rezultat viabil. In sensul ca imi propun sa fac ceva, dar sfarsesc prin a renunta la idee si eventual, prin a uita ce mi`am propus sau ca mi`am propus acest lucru. Sau, chiar si mai rau, sa mentin acea promisiune ca “o sa” timp de jumatate de an, fara ca sa fac ceva in acest sens. Cu ironie, imi spun ca trebuie sa pun capat unui obicei prost in timpul in care il si execut. Asta e firea umana in fond. Masochism, lipsa de vointa, realism? Cum definesti de fapt aceasta atitudine?

Ma intreb daca balanta dintre simtul realitatii si cantitatea de ambitie si vointa puse intr`o activitate depinde de activitatea in sine sau doar de caracterul persoanei. Pentru ca sunt lucruri “usor de realizat” si lucruri “imposibil de realizat”. Criteriul acesta de categorisire depinde oare de la om la om ca si caracter si puterea de vointa sau de accesibilitatea lucrului catre care tingem, in conditiile de existenta proprii?

Oricum ar fi, am ajuns in momentul in care pana si mie mi se pare absurd ca de jumatate de an sa imi aprind tigara si sa zic: “Bah, tre sa ma las de fumat.”. Deja replica in sine e fumata la cat de des fac chestia asta, cateodata o zic si instictiv, parca e ca o garnitura la actiunea implicita. “Ma duc sa fumez o tigara. Damn, tre sa ma las de fumat.” Motive si argumente pro sunt o mie, lipseste doar materializarea acestei replici care vine automat o daca cu sunetul scos de bricheta in momentul aprinderii.

Prima oara cand mi`a venit aceasta magnifica initiativa era in noaptea de revelion. Stiti voi, noaptea dintre ani, e momentul promisiunilor, schimbarea dorita si mult asteptata pe care vrem sa o facem in modul nostru de a trai, momentul ideal de a zice: “Anul asta o sa…”. Asa ca imediat ce s`au terminat focurile de artificii si s`au desfacut sticlele cu sampanie, m`am suit in bratele prietenului meu si am stabilit de comun acord: “O sa ne certam mai putin, o sa fim mai putin stresati, o sa invatam mai mult, o sa ne ducem la munca, o sa ne lasam de fumat.” etc.

Ca urmare benefica a acestui fapt, la putina vreme ne`am despartit, nici de invatat nu m`am apucat, mi`am dat si demisia si am inceput sa fumez si mai mult. Dar am capatat un nou obicei: sa agat o replica la fiecare tigara fumata: “Bah, tre sa ma las de fumat.”

Adevarul e ca fiecare tigara fumata nu face decat sa ma convinga si mai mult ca trebuie, o data si o data, sa incetez. Ma intreb numai insa, cand naiba va veni momentul in care imi va fi de ajuns si chiar ma voi lasa. Cand voi pune pachetul de tigari pe masa si voi zice: “Bah, de azi ma las de fumat” si nu ma duc peste 5 minute, supusa stresului de a ma lasa de fumat, sa`mi mai iau un pachet de tigari. Ale naibii vicii.

In acest lucru, cat la suta e vointa si cat la suta e personalitatea? Daca e sa vorbim de orice altceva decat fumat si invatat, ambitia e nemasurabila. Mut muntii din loc, dar cu tigara in coltul gurii. Eh, depinde de activitate, de un factor independent de mine, sau tine strict de lipsa de vointa si eu doar am impresia ca am vointa cand de fapt nu misc un deget in acest sens? In fond, se rezuma totul la iluzie si ambitia si vointa sunt doar cuvinte lipsite de materie, la fel ca si replica de noapte buna si buna dimineata: “Bah, tre sa ma las de fumat!” sau “De azi ma apuc de invatat!”.

Apropo de invatat, se apropie sesiunea de restante. Stiu ca obisnuiam din liceu sa nu invat si sa inghesui totul intr`o singur noapte, un singur weekend, dar frate, nu mai suntem in liceu si treaba asta ma sperie. M`am trezit sambata ferm convinsa ca invat macar un curs. Am apucat de dimineata sa fac curat, mi`am adunat rufele, le`am dus la spalat, mi`am intins franghia in camera, am darmat corniza, am improvizat franghii pentru tona de tricouri proaspat imbalsamate, am fost in Cari-ce-furi si am cheltuit o groaza de bani, am facut baie–> asta pana undeva pe seara, dupa vreo 12 ore. La ora 22.00 eram in pat. Dormeam. Cu fulgi la nas si sforaituri, transpirata in mijlocul hainelor puse la uscat. Eram o Scarlett O`Hara eroica: “Lasa ca e si maine o zi”.

Maine s`a dovedit a fi o duminica cum nu se poate mai neproductiva. O lene acuta si binecunoscuta m`a impiedicat sa ma ridic din pat pana la o ora mult prea inainta din zi, stiu ca m`am ridicat si am fost undeva, dar sa ma ucizi si nu`mi aduc aminte unde. Conteaza finalitatea actiunii: ajuns in pat. Nu imi era somn, dar eram trista ca m`am trezit prea tarziu si trecuse ora la care trebuia sa ma apuc de invatat. Asa ca ziua s`a rezumat la a`mi plange de mila ca sunt o loaza absoluta, cu o gramada de probleme si stresuri pe cap la care nu vreau sa ma gandesc, o inconstienta fara limita si fara masura, tragand aceasta concluzie in timp ce savuram cu nesat o tigara si soptea neinteles: “Bah, tre sa ma las de fumat!”.

Ideea principala era…cata vointa si ambitie exista in adevaratul sens al cuvantului aici? Exista ambitia si vointa de a aduce la suprafata acest gand, infrante iremediabil de simtul realitatii. Acea realitate in care mi`am scos eu capul, care nu mi`a placut, de care am fugit, dar care ma hartuieste nemilos. In fond, de ce ti`e frica, nu ai cum sa scapi.

Mai am in pachetul meu nelipsit, 6 tigari. Ma uit la el, in timp ce tastez si mai fac vant cu mana sa se duca fumul colegei din ochii mei, ma gandesc…nu, nu ma gandesc ca tre sa ma las de fumat ci..”Oare maine am sa ma las de fumat?!”