Dupa autobuz, tramvai si femei, sa nu alergi niciodata!

S`a terminat presesiunea. Ultimele doua saptamani au fost criminale pentru majoritatea studentilor din Politehnica. Doua saptamani in care inca te duci la cursuri dar ai programate colocvii zilnic, uneori chiar cate doua, si care nu`s de ici de colo. Acum realizezi ca trebuie sa recuperezi nu stiu cate prezente ca sa`ti poti sustine colcoviul, laboratoare, sa termini proiecte, sa alergi dupa profesori sa iti pui toate notele sa poti sa`ti inchei situatia, sa cauti materia, cursuri, sa ai de unde invata si in final sa pierzi cu zilele, sa dormi cate 3 ore pe noapte, sa stai numai cu pixu in mana sa inveti.

Cam asa se streseaza studentii in presesiune. De fapt, majoritatea studentilor, pentru ca nu toata lumea face acelasi lucru…eu sunt unul din studentii care nu se streseaza prea mult. Presesiunea pentru mine a insemnat cate 3 ore pe noapte de somn, dar nu pentru ca as fi invatat prea mult, ci pentru ca ma duceam cu Josie pe nu stiu unde, ma intalneam cu toti prietenii in oras, mai ma uitam la un film, experimentam tot felul de chestii noi, astfel ca din toata presesiunea, am fost si eu la doua examene.

Eh, la ultimul dintre ele, care ar fi incheiat si anul scolar oarecum, m-am impartit dimineatza la munca, fugit la facultate si scris lucrari, intors la munca pana seara si apoi iesit in oras sa sarbatoresc presesiunea si intrarea in vacanta. Gata cu stresul si remuscarile ca maine nu ma duc la scoala, cu atmosfera apasatoare din camera in care toata lumea invata si se agita, mai putin eu care, fiindca preferand sa nu ma mai simti vinovata pentru ca sunti o loaza prea absoluta ca sa fac ce fac si ei, ori ma culcam ori plecam teleleu prin lume.

Dupa ce suferisem o zi intreaga ca a trecut anul de facultate si eu nici macar nu am dat pe la cursuri, am hotarat sa imi alung deprimarea cu o iesire la un suc cu Lyz, sa ma relaxez, sa ma gandesc la lucruri frumoase si sa ma duc linistita in camera sa ma culc, gandindu`ma la viitorul ce se anunta mai mult decat promitator.

La aceasta stare de lucruri, care e absolut normala pentru multa lume, trebuie sa adaugam ingredientul principal, sarea si piperul: eu. Si rezultatul…

Cred ca toata lumea s`a uitat la camera de ras. De fapt, nu trebuie sa te uiti la camera de ras ca sa vezi chestii atat de nostime si penibile care sa te amuze cel putin o ora. Sa nu`mi ziceti ca nu ati fost niciodata intr`un restaurant si nu ati vazut pe cineva cazand pe langa scaun, sau ati stat pe o banca in parc si ati vazut una care se face gramada pe alee, sau doi care stau de vorba si celalat din greseala, ii da o palma celui de langa de il clatina sau un copil care alearga dupa un caine si se impiedica de caine si cade cu tot cu el…ceva de genul asta:

Imi aduc aminte cand am fost de Sf Valentin la Unirii la Micul Paris si am baut o bere cu cativa prieteni, cat am putut sa rad de unul dintre aceste evenimente. Acolo, mesele sunt foarte apropiate cand e aglomerat, poti chiar sa`ti dai coate cu vecinul de la masa de alaturi, nu mai zic ca involuntar asisti la toata discutia pe care o poarta. Cam intr`o atmosfera de genul, la un moment dat vine o pereche tare simpatica: el imbracat super dragut, ii ofera fetei un loc, ea cu un buchet de flori in mana, zambitoare, si gasesc ei o masa libera langa noi, cot in cot cu mine, care eram si asa intr`o stare euforica, deci nu imi trebuia mult sa izbunesc intr` o criza de ras. Eh, si cum eram intr`o pauza de turuit ce am mai facut eu in ultima vreme, tot bazaiam intr`o parte si intr`alta paiul din bautura si studiam noii veniti. Tipa se uita putin cam stramb la noi, isi pune geaca pe spatarul scaunului si mai adreseaza un cuvant prietenului ei, fara sa observe ca exact inainte sa se aseze, scaunul a alunecat usor din cauza gecii, si razand de raspunsul amuzant al tipului, se lasa cu toata greutatea pe locul unde ar fi trebuit sa fie scaunul. Si cade. Dar cade omule, se duce jos cu un bubuit rasunator si mai aluneca si pe spate, scotand un “AAAhhhh” destul de teribil. Am prins toata faza de cand s`a lasat in jos si pana cand s`a ridicat prompt si a luat scanului si fiindca era la 10 cm de mine, nu stiam cum sa ma abtin sa nu rad. Am intors capul, mi`am pus mana la gura, am respirat, am incercat sa beau…si oarecum m`am fortat eu sa ma abtin, desi era al dracului de amuzanta faza.

Asta pana cand dupa vreo jumatate de ora apare un prieten si isi plaseaza scaunul intre mine si tipa, incredibil cum si`a facut loc in cei 10 cm disponibili, dar a reusit. Si numa bine ca m`am ascuns dupa el si incercand sa ii povestesc ce se intamplase, dai frate si baga ras cat si pentru timpul in care fusesem fortata sa rad.

In fond si la urma urmei, shit happens si mai devreme sau mai tarziu, toti trecem prin asta. Inclusiv eu, care traind in lumea mea, nu pot evita sa fac pozne de tot rasul.

Si evident, cea mai recenta se intampla in ziua de vineri, care a incheiat distractia si presesiunea mea intr`un mod de care imi voi aduce aminte cu amuzament multa vreme de acum incolo.

Haideti sa va intreb…Cati dintre voi nu ari alergat dupa autobuz, metrou, tramvai sau tren? Cred ca cel putin o data ati fost grabiti sa ajungeti undeva si ati vazut autobuzul trecand pe langa voi si v`ati gandit ca pana vine urmatorul dureaza, ca abia asteptati sa mancati o portie de sarmale calzi si sa va bagati in pat la un film.

Eh, inchipuiti`va ca sunteti pe la ora 22.30 in statie la Universitate, asteptati in seara destul de racoaroasa de vineri, dupa ce iesiti de la munca, sa va duceti acasa si deodata vedeti un copil mic si fraier care alearga 20 de m si apoi plonjeaza pe jos. Spuneti si voi, nu va aduceti atunci aminte de momentele cand voi ati alergat asa dupa un autobuz, sau despre alte intamplari asemanatoare si va bufneste rasul? Dar cand vezi persoana care a cazut, ca incepe sa rada mai cu pofta decat voi, atunci ce faceti? Eh..

Vineri, dupa ce facusem ture facultate-munca, cand am iesit la suc cu Lyz, eram in culmea fericirii, trecuse si deprimare si tot, intrasem in spiritul vacantei. Imbracasem plovarul lui Josie, ii caram ghiozdanul in care era si ghiozdanul meu, si care se facuse mai mare ca mine si foarte greu, si eram foarte agitata, vorbeam, gesticulam, am facut planuri de vacanta, am concluzionat ca “Vara asta se anunta a fi super”, ce mai, in culmea extazului eram de vreo doua ore, cand ma hotarasc sa o tai spre Universitate sa ma duc si eu acasa. Lyz ma intreaba daca vreau sa ma insoteasca pana in statie, dar nu…nu e nici o problema, ma descurc, ne vedem noi zilele astea. Si cum ies eu din pasaj, simteam oboseala ca ma cuprinde, vad 601 undeva in spate, venind grabit catre statie. Si ce ma gandesc eu? “Bah, mi`e frig, e 10 juma, Josie ma asteapta pe modul, pana viner urmatorul…hai sa`l prind p`asta.” Si fara sa stau prea mult pe ganduri, ca altfel nu s`ar fi intamplat minunea, incep sa alerg. Si bag viteza, simteam cum geanta se zgaltaie in toate partile, dar vroiam sa prind autobuzul. “Inca putin, inca putin, doar cativa pasi ma despart de statie” imi ziceam in timp ce alergam. “Inca putin, poate iau naibii vreo tranta p`aci”. Eh, si nici nu termin bine, ca pac, ma trezesc zburand, cu ochii tinta pe autobuz, si deodata jos, cu ghiozdanul venind peste mine.

Cum si de ce m`am impiedicat nu stiu inca. Stiu doar ca in momentul in care am inceput sa zbor, caci intai am zburat un metru, apoi am cazut si harsait asfaltul inca jumatate de metru, am realizat cate de penibil poate sa fie sa iei tranta vietii tale in statie la Universitate, unde era toata populatia Bucurestiului. Si printre mormaieli, soapte si rasete, m`a bufnit rasul gandindu`ma la cum aratam facuta gramada in mijlocul trotuarului. Aud voci :”Vaaai, cum a cazut saraca, du`te mah si ajut`o sa se ridice”. , eu rad si mai tare, imi inchipuiam cum ar fi fost sa fiu eu in locul lor si sa vad pe una cazand asa, si rad iarasi si mai tare. Vine un domn la mine “Hai, ridica`te”, eu de colo: “Nu, nu..ma simt bine. Ma simt foarte bine” printre rasete si ma apuca omu de cot si ma ridica ca pe o carpa d`aia inutila.

Ma scutur, ma duce nenea mai intr`o parte, langa scari, unde el, un alt barbat si o femeie vindeau carti, si ma intoarce pe toate partile. Incep sa ma studiez si fac balanta: cot: rana de gradul 1; in palme: rana de gradul 2; genunchi: rana de gradul 2; sold: rana de gradul 0 deja ))

Doamna, printre rasete, se minuneaza de saraca fiinta care alearga dupa autobuz si cade ca dobitoaca, si pune tot felul de intrebari. Eu, ametita, nu fac decat sa rad si sa baigui “Vroiam doar sa prind 601…”.
Apoi incep sa ma plimb, sa imi limpezesc mintea, si incep sa studiez citatele de pe peretii universitatii. Si cum incep eu sa resimt durerea celor 5 rani ale mele, vad ca se apropie un tip si se opreste langa mine. Fara sa`mi iau ochii de la citeam, il aud:
- Pot sa te intreb ceva?
- Ce vrei? ii raspund, neicentand sa citesc.
- Uite, am pus pariu cu prietenul meu, ca pot sa ghicesc ce marime ai la sutien.
Eu, perplexa, simt asa o picatura invizibila langa fruntea mea, si ma uit chioras la amandoi:
- Ati capiat? Marsh mah d`aci.
- Chiar pot sa ghicesc, insista tipul. Nu vrei sa iti zic?
Eu, deja prea agasata de tupeul lui, ma rastesc la el, cu un gest expeditiv:
- Fa dom`le pasi, nu vezi ca ma stresezi?
De unde, el nimic. Se uita la mine, si ma intreaba in continuare:
- Ce citesti? observand ca eu nu`mi luam ochii de pe pereti.
- Uite, niste citate. Unii mai citesc si altceva decat numere la sutien.
Dau sa plec, il imping cu mana din fata mea si il aud urland dupa mine:
- Da`, chiar nu vrei sa`ti zic? si pe prietenul lui razand si acoperindu-l:
- Bah, esti prost, nimic nu stii!

Enervata si stupefiata de micul incident, oftez si intru in discutie cu nenea salvatorul care ma priveste inca razand si indreptand tigara catre citate, imi zice:
- Uite unul care ti se potriveste: “Prostul taie pomul, ca sa manance rodul.”
Zambesc si ma indrept catre statie, rugandu`ma sa vina naibii autobuzul, ca deja simteam ca`mi fuge pamantul de sub picioare, cand ma opreste mana femeii. Se uita la mine, rade si ma intreaba:
- Stii cine te`a ajutat in seara asta?
Ma uit la ea, imi tin mana sa nu cada la cat de dezaxata era, si ii zic incet:
- Nu…
- Nu te uiti prea mult la televizor, nu? continua ea, razand, cu o voce foarte proeminenta.
- Eh, stau la camin…cat putem si noi.

Si ma indepartez catre statie, vazand cum o pereche se uita dupa doamna in cauza, fac ochii mari de mirare si zambesc. “OOOK…cine o fi si femeia asta acum?!”

Ma intorc ingandurata si cum vedeam eu ca se cam invart toate langa mine, apare domnul ajutor cu o carte in mana, mi`o intinde si zice:
- Uite un cadou de la mine, sa te mai inveselesti.
Citesc titlul: “Veselie generala” de Ion Cristoiu. Deja eram prea amuzata de tot ce se intampla, nu cred ca aveam nevoie si de asta, dar se intamplasera deja prea multe, ma asteptam la orice, ce sa mai.
Si intr`un final, vine autobuzul. Ma urc, ma asez langa un tip care se uita cam chioras la rana din cot si ridica din spranceana. Nereusind sa`mi sterg zambetul tamp de pe buze, scot un servetel si incep sa`mi sterg sangele de pe cot. Apoi, ma mut la palme; tipul de langa face o grimasa. Ridic bluza, ma sterg pe sold; tipul de langa mine se incrunta si in ochii lui se citea simplu: “Wtf?!”. Si ca sa incununez totul, imi pun geanta alaturi, ridic blugii si incep sa`mi sterg genunchiul. La momentul asta, tipul are o expresie de genul: “What in the world…” si se da un pic mai langa geam, fara insa a`si dezlipi privirea, totusi insolenta, de la activitatea mea.

Si cam asa ajung eu in camin, unde imi bandajez ranile, ma mai lovesc de cateva ori..ca deh, nu erau de ajuns, si ma amuz cu prietenii de cat de fraiera sunt eu.

A doua zi, Book fest, unde povestesc bunului meu prieten despre aventura prin care trecusem cu o seara inainte, si ne oprim asupra aspectului: “Da` tu stii cine te`a ajutat?”
- Eh, o fi fost Nikita, spune Lyz la misto, razand. Cum arata?
- Pai blonda asa, cu sapca, mai dolofana, vorbea destul de vulgar, foarte amuzata, voce proeminenta, o bluza mulata..
Lyz mut, se uita la mine cu ochii mari:
- Si era raraita? Si mai scunda?
- Apai, nu stiu exact, dar parca vorbea cam ciudat.. Putin mai inalta ca mine, ii raspund mai timid asa.
- NIKITA, tipa Lyz deodata, uitandu`se incontinuare cu ochii cat cepele la mine. Nikita, era, OMG! si rade de se prapadeste. Te`a atins?
- Da… cand mi`a examinat ranile.
- Unde, unde? Da sa pun mana, idolul meu Nikita! continua el, mai amuzat decat l`am vazut vreodata, mai sa cada din scaunul de autobuz de ras.

- Nu cred mah ca era ea… sa`mi dai poze cand ajung acasa, iti zic dupa aia daca era ea.

Si voi ce credeti? Aia mica si blonda care m`a ajutat… ERA NIKITA!! )))

Apai frate…

Sunt cea mai tare, dar e groasa rau…

(mai ales rana de pe sold)

Da` hai o data, dom`le, ce faci?!

Ma gandesc serios sa va povestesc despre Josie, minunata mea prietena, care indiferent ca e singura sau cu prietena ei, Criss, constituie o sursa de inspiratie continua pentru mine, in multe aspecte.

Una dintre cele mai recente minunatii ale cuplului Josie-Criss reprezina modul lor de conversare care, desi incepe foarte amuzant, se continua pe o tonalitate din ce in ce mai ridicata pana cand cineva prea stresat se baga si face proasta miscare sa le intrerupa, indreptand astfel fluxul de replici catre el )

Ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer, uitati un exemplu de conversatie (telefonica), banal, pe cand Josie se pregatea sa se intalneasca cu Cris:

Cris: Hai, dom`le, esti gata, ce faci?

Josie: Nu sunt gata, ce fac?

Cris: Pai ce faci, vii o data, ca intarziem, ce faci?

Josie: Nush ce fac, o sa vin imediat, ce fac?

Cris: Grabeste-te ******, ce faci?

Josie: Ma grabesc, ce fac?

Etcetera, etcetera, etcetera…

Dar s-o lasam momentan pe Josie si sa revenim la oile mele. Oile mele recent au facut o mare descoperire. De cate ori mi s-a zis ca: “Esti in lumea ta!” radeam, apropam, dar nu o luam eu prea in serios. Deh, orice om are piticii lui pe creier si traieste cum vrea. Si eu in lumea mea ma simteam minunat. Intr-adevar, e dubioasa si condamnabila lumea mea, gen stat in casa, citit, ferit de oameni, nu prea multa socializare, pierdut multa vreme pe mess si forum, iesit la bere cu prietenii din cand in cand, plimbari prin capitala, dar fara implicatii serioase, fara intrusi in micul meu univers in care nimic nu ma putea rani.

Si am trait eu in lumea mea cam vreo 18-19 ani pana cand s-a intamplat sa dau si eu o data nas in nas cu realitatea, aia la care se refera toti cand zic: “Revino cu picioarele pe pamant!”. Si dupa ce am petrecut eu ceva vreme in lumea asta reala, am hotarat ca nu imi place si ca mai bine ma retrag in lumea mea, cerand sa fiu lasata in pace.

Cu toate acestea, desi se presupune ca lumea pe care ne-o construim ca sa ne protejam de realitatea asta nasoala care nu ne place, ar trebui sa fie roza, perfecta, fantastica, lumea mea de fapt e total pe invers. De cand m-am retras eu in locsorul meu, au reinceput evenimentele din ciclul “E groasa…” despre care mai tot povesteam acum 3 ani…

Dupa experienta hiperquadrica de ziua mea, aseara incercam si eu sa fac ceva constructiv dupa ce am venit de la munca: sa invat pentru examen.

Deci, marti, 3.06, examen la PC1. Ca sa ma pregatesc pentru examen, trebuia doar sa-mi reinstalez windowsul ca sa functioneze si PCul cum trebuie, sa instalez LabView, sa intru pe site sa vad cerintele si sa ma apuc sa invat laboratoarele. Cat de simplu suna, nu?

Dar sa nu uitam ca este vorba despre mine aici, si tot ce suna simplu de fapt se transforma intr-o intreaga aventura care in final va avea un rezultat nul. Dar, dezobisnuita de a ma astepta la ce e mai rau, increzatoare si optimista, incep eu sa reinstalez windowsul. Pentru inceput, nu gasesc foaia cu tutorialul de instalare(da, inca eram la pasul de a instala dupa indrumarile unui tutorial, pana aseara). Dupa cautari prin toata camera, nereusite, decid ca e mai bine sa imprim din nou textul si ma apuc de treaba. Bag cdul in unitate, dau drumul, formatez, astept – ceea ce ma indispune destul de mult – si pac! prima eroare. File missing, please check the system bla bla bla. Ei cum naiba, pana acum a mers fara nici o problema, si acum lipsesc fisiere de pe CDul cu windows. Asta e prea de tot. Dar fie, dam restart, formatam inca o data (aici apare si Jhon caruia ii adresez tot felul de formule: “****;%$*#$#@$^ etc.), asteptam si ma duc sa discut cu Josie pe modul. Proasta alegere, pentru ca din 5 minute s-au facut vreo 2 ore in care in care Windowsul se satura sa astepte si imi da eroarea numarul doi. Jhon langa mine, accepta tacut adresarile mele la toate neamurile sale, si transmitandu-mi o farama de rabdare, dam urmatorul restart, formatam, si intr-un final, dupa indelungi asteptari, se instaleaza si Windowsul.

Dupa mine, partea cea mai grea a trecut. Hotarasc sa las instalarea kiturilor complete pe care le folosesc ,pentru altadata, apeland la doar ce e strict necesar: driverele, messu, netul, reteaua, LabView. Dat fiind ca am pierdut cdurile cu driverele, am reusit, dupa grele incercari, sa descopar ce placi aveam si am luat ktiruile de pe net, reusind astfel sa ajung sa ma infrunt cu alte erori. Placa audio nu trece de testul Windowsului si intr-un final nu merge instalata. Placa video necesita instalarea unei Net Framework, insemnand la momentul de fata inca vreo 3 restarturi, pana cand imi dau seama ca inainte de toate ar trebui sa instalez placa de baza.

Terminam intr-un final cu setarile minime de funtionare, trec la instalarea messului. Cum era de asteptat, kitul de la mess imi rezerva surpriza de a nu functiona si, pana la urma downloadez alt kit, instaland ultima versiune de mess, care ma cam sperie.

Trecand peste asta, instalez DaemonTools, ca deh, LabView e imagine, instalez programul ce dureaza vreo ora si fericita incerc sa ma apuc de facutul laboratoarelor. Era undeva in jur de ora 2 noaptea, cand descopar eu cu stupefactie ca linkul, gasit cu greu de altfel, cu cerintele de laborator, nu mai e bun, si astfel nu voi putea face nimic. Si recurg la aventura de a strabate caminul in cautarea cerintelor in format electronic, pe la toti colegii si cu chiu cu vai, dupa multa agitatie, reusesc sa primesc documentul. Evident, dupa ce l-am primit, am observat ca il aveam si pe mail, dar..n-are importanta,sa nu ne agitam atat de mult.

Intru in posesia documentului cu pricina, foarte incantata, incerc sa-l deschid si iarasi, in disperarea mea, realizez cam am nevoie de Microsoft Office sa`l pot citi. Bun, hai sa cautam Cdul pe care avem Officeul. Cd care evident…lipseste. Se face ora 3, eu caut disperata si din ce in ce mai agitata, hotarasc ca nu e necesar sa mai rascolesc in toata colectia, si sa-l iau de pe net. Pentru asta, am nevoie sa instalez torrentul al caruit kit, incredibil, nu-l aveam, desi stiam sigur ca il luasem. Instalez, astept sa se downloadeze , alta vreme pierduta, astept sa se instaleze, alta vreme pierduta, si in final reusesc sa fac si eu rost de tot ce imi trebuie ca sa ma apuc de invatat.

La momentul respectiv se facuse ora 4, eu tin sa mentionez ca nu dormisem decat 3 ore in decurs a 2 zile, si dupa ce reusesc sa descifrez incantata laboratorul 1, renunt la gandul de a invata pana la 8 cand va trebui sa plec la munca si de acolo direct la examen, si ma culc. Pun ceasul sa sune la 7.30 si adorm ca un copilas. Atat de bine ca atunci cand m-am trezit, ceasul era ora 9, cand eu trebuia sa fiu deja la munca, telefonul desfacut si intins langa mine si aud o replica pe fundal: “Da` hai o data, dom`le, ce faci, te trezesti?”

Si foarte frumos intarzii la munca, renunt sa ma duc la examen, avand in vedere starea de “imi curg ochii in gura, mi se lipeste stomacul de foame si nu am invatat nimic” si imediat ce voi ajunge in camera, o sa intru in pat pentru urmatoarele 24 de ore de somn.

Asta in cazul in care nu voi omori pe cineva pentru ca e a3a oara cand se restarteaza compul de cand tot scriu si slava cerului ca exista Ubuntu…

Am avut si eu o data intentia sa invat si sa ma duc la examen, si nu am putut…