We are the champions!

Weekendul acesta poate fi descris de mine in doua modalitati: printr`un singur cuvant sau printr`o serie de adjective care sa exprime tot ce a insemnat pentru mine perioada sambata-duminica.Daca ar fi sa apelez la varianta scurta, ceea ce nu va fi cazul pentru ca nu ma lasa inima, evident , as spune superb, cu mici exceptii care devin nenotabile.Dar cum eu sunt omul care alege intotdeauna calea lunga si complicata, voi descrie weekendul cam asa: unic, scurt, revitalizant, verde, cum n`a mai fost in ani de zile, amuzant, relaxant, revigorant si tot ce va pofteste inimioara. De ce? Raspunsul: pentru ca.Weekendul meu incepe nu prea promitator: simulare la fizica. In afara faptului ca nu mai pusesem mana pe fizica de 4 saptamani si statusem toata saptamana acasa, mai eram si bolnava si lipsita de orice chef sa ma duc sa fac probleme la fizica intr`o lucrare care va avea nota publica ( o nota ce va fi destul de mica sa`i dea motive dirigai sa nu ma bage in bac >.<). Cu toate acestea, sub amenintarea suprema a dirigintei, am facut efortul inimaginabil sa ies din casa si sa ma trezesc, dupa 2 saptamani de dormit pana la 9, la ora 7 ca sa ajung la 8 la simulare. Stiam ca va incepe la 9 jumate examenul , dar evident ca noi, ca ogarii, trebuia sa pierdem timpul prin incinta scolii… ca deh, traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul.

Simluarea evident, a trecut. Bine, rau, nu mai conteaza. Ca doar mai sunt 8 saptamani pana la bac… Pe cand ieseam eu din clasa ma gandeam ca poate ma intalnesc cu colegii, discutam despre subiecte, ce`am facut, cum ne`am simtit, schimb de pareri si tot asa. Cand colo, la usa pustiu, pe coridoare pustiu… Asta de parca nu mi`ar fi ajuns 4 ani de zile sa imi dau seama ca acest lucru nu se va intampla niciodata si ca asteptarile mele sunt prea mari de la colegi. Dar cum se spune, speranta moare ultima.
Asadar, cand am iesit, am gasit doar unul din amabilii colegi (singurul care nu se gandise numai la el) impreuna cu care am mai asteptat o alta colega spre a fi singurii care s`au comportat ca adevarati elevi de clasa a 12a.
Dupa ce am iesit din scoala, din partea colegului rasare o propunere ca o idee abia conturata: sa mergem la o bere. Mai in gluma, mai in serios, mai “Hai mey, cfe naiba?” am ajuns pana la urma in bariera , am luat loc la masa si am comandat o Silva bruna. Nu mai bausem de doi ani, de cand fusesem la un revelion si aveam o pofta de nu ma vedeam. Mai ales ca dupa o astfel de experienta in care te prezinti la un examen total nepregatit, esti intotdeauna intr`un mood de petrecere si chef . Din nefericire, paiul a ramas nefolosit si am baut si eu berea ca un om mare: cu sete din pahar . A avut un gust inimaginabil de bun, simteam ca beau din bautura zeilor

Dupa doua ore petrecute in fata berii (intre care timp mai racolasem un coleg ) in care am discutat vrute si nevrute, ca niste elevi normali de varsta noastra si ne`am simtit foarte bine, am hotarat sa plecam. Am iesit un pic cam in zig zag , ca deh, o Silva bruna nu`i de colea, si nici bine n`am ajuns in strada ca pe colegul nostru (caruia ii multumim ca ne`a facut cinste ) il trazneste o noua idee: sa mergem in parc. Cand am auzit de leagane, nici n`am mai gandit ca eram plecata de la 7 dimineatza, nemancata, neinvatata si se facuse deja ora 2. Am zis “Mergem ca vreau sa ma dau in leagan” si am intrat ca niste copii fericiti . Am inaugurat intrarea cu vata de zahar, ca sa fie si mai simpatic , cu datul in leagane, in balansoar si intr`un final un leagan de 4 insi in care discutiile au continuat sub un soare placut de primavara si o briza mai mult decat binevenita. Cand a trebuit sa plec acasa, am scos un oftat si m`am resemnat. Totusi, trebuia sa revenim la realitate.

Pe cand eram eu mai mult decat hotarata sa ma duc acasa sa ma apuc de invatat, pe atat de mult berea din mine ma inspira sa ma plimb pe bulevarde sub acest soare minunat, sa ocolesc, sa mai iau aer.. Eram ametita si aveam impresia ca la ora 4 biblioteca va sta deschisa pentru mine . Dupa dezamagirea profunda, am pornit`o pe drumul cel lung acasa, pe bulevard, admirand frumusetile naturii si evident, cu scopul de a merge la magzinul de dropsuri.

Ziua s`a terminat intr`un somn de mama-mama si cu siguranta, fara nici un studiu

Dar distractia nu a luat sfarsit. Caci la miezul noptii verii mei isi fac aparitia si vom sta la taclale pana la 2 noaptea, cu rasete, spart seminte, baut scotch whisky , muzica si tot ce se poate intr`o atmosfera de familie cu toti membrii.
Duminica dimineatza, cu ochii inca inchisi, ne`am adunat cu totii la iarba verde unde am servit gratar, un joc cu mingea, un somn sanatos si rasete binevenite.

A fost un weekend cum nu am avut in viata mea. O atmosfera pe care as dori sa o regasesc mereu in jurul meu, fara tehnologia moderna, fara stresul inutil si efectele nocive ale progresului asupra noastra. O distractie pe cinste in mijlocul naturii cu familia, o plimbare sub soarele primaverii, o iesire cu colegii fara fite, fara talente, fara “spuma clasei” ci doar… sa fim toti fericiti. Un weekend cum probabil multi nu au gustat si nici nu vor gusta , innecati in propria ipocrizie sau… obsesie.

Ps. Poza reprezinta “Echipa rosie” formata din cumnatul meu, fratele, varul si tata

E groasa… part II

Intr`un final, iata ca mitul lui 13 vineri a vrut sa`mi demonstreze ca exista, ca e adevarat, ca ma poate afecta si ca nu sunt eu mai cu motz sa`l pot sfida. A vrut el cu tot dinadinsul sa`mi arate care e mai tare, neincrederea mea sau ce poate face o zi de 13 vineri. Nu e un motiv, evident , sa cred acum ca fiecare vineri de 13 va fi la fel (cel putin ma rog din suflet sa nu, nu as suporta ) dar cu sigurantza e un motiv sa ma cred victima unei conspiratii care nush ce vrea de la mine. Mintea mea extrafantastica (noul meu cuvant preferat) bate el campii imaginatiei cu gratie si isi inchipuie “Tot raul spre bine” cu calmul optimistului care practic nu mai are energia necesara sa se consume si e prea plictisit sa mai comenteze.Ca fiecare sfarsit, acesta are si un inceput. Iar inceputul sfarsitului la mine constituie ziua de joi. De la prima ora ma tranteste la pat o bola insuportabila care cauzeaza dureri monstruoase in care simti ca cineva iti umbla cu maninile prin corp si vrea sa`ti scoata organele. Ca un Jack Spintecatorul invisibil scotandu`ti matele si .. stiti voi ce scotea ala. In afara de faptul ca era ziua cand ma intorceam acasa, un lucru nu tocmai fericit, placut sau mult asteptat, trebuia sa ma confrunt cu problema bolii, a plictiselii singura in casa, a gandurilor legate de bacul venind turbulent, a admiterii din ce in ce mai vagi si a tuturor maruntisurilor care te termina psihic din cauza ca… esti prea cretin sa te gandesti in loc sa dormi.

Trecand peste aceste mici inconveninete, te trezesti cu o invitatie pe care o astepti de mult, pentru ziua de maine , zi despre care tu nici nu stii ca e vineri 13. Si dupa ce iti storci mintea si rezervele de energie sa scapi de pregatirea la psihologie care era in ziua respectiva numai pentru a`ti intalni prietena, totul parea ca e bine. Intalnirea aranjata, programul de vineri facut, te autoincurajezi ca o sa revii peste o luna daca esti destul de norocos… Parca stralucea soarele.
Dar stiti voi cum e cu binele dinaintea furtunii.

Eh, si iata ca vine si ziua de vineri 13. Dimineatza, somn adanc, fara tulburari… de la prima ora boala se agraveaza. Acum e sentimentul matelor care se leaga intre ele in lipsa organelor care fusesera scoase, incercand sa acopere golurile. Dar in pofida durerii, te scoli, faci curat prin casa (chiar nu ti`era dor de astfel de reguli… ) si te pregatesti radios sa te duci la intalnire. Respectivul te suna sa iti zica ca e in drum, organizati sa te ia cu masina, te asteapta 2 ore la o cafea… cand suna telefonul (care mai sunase inainte, dar probabil nu schimbasesi apa sa auzi). Telefonul te anunta ca va trebui sa amani plecarea, pentru ca ai o urgenta de facut. Si anume, sa te duci la biserica sa iei aghiazma.. ca deh, era vineri (nush ce sarbatoare, pacatoasa mai sunt).
Telefonezi respectivului, il rogi sa te mai astepte putin, te imbraci, te dichisesti, pregatesti tot si vrei sa iesi pe usa. Presupun ca ultimul lucru la care te`ai fi asteptat ar fi fost sa nu se deschida usa. Sa se strice broasca. Nuu, stai, broasca era deja stricata, ca doar ti`ai anuntat parintii cu o saptamana in urma ca se blocheaza. Dar sa nu uitam un amanunt… numa la tine se blocheaza.

Si evident, trece juma de ora lejer incercand sa tragi de clanta, sa zgudui usa, dai pumni, sucesti cheia, iti rupi un deget… nimic. Ce`ti spui “Domnule, usa asta nu ma iubeste!”. Alarmat, suparat, suni parintii care sunt foarte intelegatori cu tine, mai ales ca pe fundal se aude slujba si te consoleaza: “Ei, cum naiba se intampla numai la tine? Stai acasa atunci!!”.

Te simti minunat. Te schimbi, te asezi la birou si incepi sa numeri pe degete lucrurile rele care s`au intamplat. Hai ca nu`s multe, inca nu e sfarsitul lumii. Anulezi intalnirea, astepti respectivul sa vina la tine. Si daca tot nu ai net (ca deh, uitasem sa va zic ca era picat de dimineatza, ca un ultim factor de izolare totala a persoanei mele), incerci sa bagi DVDurile scrise la Bucuresti, DVDuri care au 2 filme ce vrei sa le vezi de 3 ani…

Va imaginati? Va vine sa credeti… ca nu merg? Adica, deja e de asteptat. E vineri 13, toate merg pe dos, doar nu vroiai sa vezi si filmele tale preferate! Ce naiba mai, pe ce lume crezi ca traiesti?

Si astfel, neramanand nimic de facut, decat sa te tii de burta, sa plangi ca n`ai anime (ca tocmai le`ai dat respectivului) la care sa te uiti, ca filmele nu merg, ca jocurile nu merg, ca nu ai net, iti dai seama ca nici nu poti sa dormi pentru ca trebuie sa iti astepti parintii si sa le deschizi usa de la balcon… pt ca cea de la intrare e stricata, ai uitat?

I just feel the unluckiest person in the world… E groasa bai…