Imi e dor…

Nici nu ne dam seama cand crestem. Suntem atat de preocupati sa crestem bine incat momentele in care realizam ca am crescut trec neobservate. Sunt atat de putine si scurte , abia sesizabile. Si doar in clipele cand o tristete venita de nicaieri ne copleseste si ne rapeste somnul,ne gandim la amanuntele vietii si la evolutia noastra.
Ne gandim la cum am fost acum 3 luni si la cum suntem acum. Ne gandim la ce faceam anul trecut si la ce facem acum. Si realizam ca am crescut. Ca prietenii nostri s`au schimbat, desi sunt aceeasi, ca legaturile se rup din cauze naturale. Ca unii mor, altii se muta, altii se casatoresc, unii pleaca la studii. Si ne e dor de ei, ne e dor de clipele petrecutem impreuna, de evenimente zilnice ce deveneau o rutina placuta.
Ne este dor de un zambet, de o seara de joi petrecuta in fata blocului discutand cu prietenii, ne e dor de zilele cand veneam de la scoala aproape fara nici o grija, stiind ca daca vrem sa iesim afara, aveam pe cine chema sa batem mingea sau pur si simplu sa rupem frunzele din gard.Intr-un moment ca acesta imi este dor de prietenii de bloc care au plecat din diverse motive. In goana pentru invatat, am uitat ce inseamna cu adevarat relaxare. Si ma trezesc ca mi`e dor de saptamanile in care in fiecare seara veneau prietenii la mine si stateam la usa apartamentului pe scara vorbind , razand, ore in sir. Mi-e dor de fluieratul de la gard care aduna afara pe toti , indiferent de ora si zi. Mi`e dor de noptile de Pasti cand stateam adunati pe teren si spunand povesti de groaza despre punga ucigasa. Mi-e dor de Miu – Piu, simbolul copilariei noastre, mi-e dor de discutiile despre viitor , despre noi si despre toate prostiile…
Cand am crescut? Cum am crescut? Oare deciziile pe care le-am luat in timpul asta au fost bune sau rele? Oare pasim bine spre viitor? Oare vom mai avea ocazia sa radem cu toii la usa, cu mainile in buzunare si rugandu-ne unul de altul sa iesim afara?
Poate vom mai avea ocazia sa ne ingheisum iarna in coltul scarii, unul peste altul sa ne incalzim.Aproape de noi nu suntem decat noi insine cu gandurile noastre. Desi atat de aproape, timpurile , pritenii si toate sunt atat de departe.
Poate ne este dor de noi insine. De naivitatea noastra si maturitatea aparenta. De ciocnirile prostesti , de bravadele stupide si de tot ce inseamna copilarie.
Si acum imi vin in minte versurile lui Eminescu…“O, rămâi, rămâi la mine,

Te iubesc atât de mult!

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ,

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri,

Prin mişcarea naltei ierbi,

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol,

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri,

Anii tăi se par ca clipe,

Clipe dulci se par ca veacuri.”

Astfel zise lin pădurea,

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând.

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot…

Unde eşti, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?”